iubirile
noastre ne consumă
ne înfig
linguri mari din lemn de asfinţit
în carne şi ne
decupează energia din inimă
o duc la
gurile lor de fum
lacome
încetinesc
totuşi
ne savurează impasul
şi paşii târşâiţi
înapoi
precum copilul
spre fusta mamei
care n-a fost
ele ne cunosc
dinăuntru şi ştiu că ne vor avea
până la ultima
moleculă
cândva
până atunci nu-i
grabă
sunt iubirile
noastre
ale noastre
ceva ce ne
aparţine după ce s-au dus toţi şi toate
le ţin în palmă
ca pe nişte fulgi de zăpadă
ce nu se
topesc niciodată
de ce doar ele
nu se topesc pe pielea noastră niciodată?
ne cuibărim în
ele melci cu casa-n spate
n-a plouat
dinainte să ne naştem
ce vină avem?
lumea
un uter întors
pe dos
cuvintele
spuse târziu ne reproşează prin fereastra fiecărei silabe
nu-i romantic
să te pierzi pe tine însuţi în non-eu
trebuia să
ştii fără să fi învăţat
să ţi se ţeasă
sinapsele fără să le-ntoarcă nimeni cu acul
în busola defectă
din fabricaţie
mania
magneţilor
în gâtlejul
meu
şi în afară
sudoarea
iubirile
noastre, draga mea, înseamnă tot universul
ne înseamnă pe
noi
cu tot ce am
fost
înainte să le
întâlnim
oază într-un
deşert emoţional mai întins decât pământul întreg
sau aşa am
crezut
oare ce
creştea în noi
înainte să le
iubim?
No comments:
Post a Comment