cum bate vântul

devin cine nu ştiam că sunt

între prea multe drumuri necălcate

între prea multe clădiri albe

de pe pereţii cărora albul s-a rupt demult

în fâşii de înger detronat

de trecuturi uitate

reclădite după chipul şi asemănarea durerii de azi.

ţâşnesc din noi jeturi groase de poezie

care ne murdăresc hainele,

ne pictează feţe de bufon pe suflete,

şterg cu buretele tot ce am scris până acum

straturi, straturi de minciuni peste eul nud.

se cântă cu voce tare ţipetele mocnite

până când se sparg ferestrele şi transparenţa

ne atinge dincolo de corp

şi ne vedem de fiecare dată ca pentru prima oară

în oglinda reală:

păpuşi de cârpă în braţele de fulger

ale cerului care nu există decât în ochii noştri

microscopici.