duelul visurilor

frunzele foşnesc în sufletul meu.
sunt un nod de lemn
şi în jurul meu, totul verde:

Pământul respiră.

*

frunzele foşnesc fals în mine.
sunt o chitară sculptată cu drag
dintr-un tei care a fost sacrificat
pe altarul muzicii din mine;

mă acordez cu respiraţia ta
şi pulsăm împreună în ritmul
unei specii mutante de Iubire.

*

cum pot curge cu tine printre pietre,
apă dragă, când eu sunt foc
şi tu stingi ceva nepreţuit din fiinţa mea?

cum să mă las inspirată de alţi poeţi
şi să mă transform în viaţă,
dacă la atingerea ta caldă
mi-am amintit că sunt făcută din pământ,
doar din pământ, şi m-am prefăcut la loc în praf
murdar de pasiune şi plictis?

*

în duelul amar al visurilor,
nimeni nu câştigă.
visele zboară între noi.
îşi fac cuib în mine.
pocnesc în pieptul meu
de dragul tău,
ca petardele,

şi ne trezim.

şi suntem singuri

fiecare cu cafeaua lui.

fiecare cu neverdele lui.

şi nu ne mai vedem de atâta trecut.
şi nu ne mai putem cuprinde între braţe
de atâtea viitoruri expirate.