cutremur în tine

el te-a învăţat să te rogi
la Altceva decât la miezul tău de foc.

e cutremur în tine
şi nimeni nu-şi dă seama
că se surpă acoperişul şaten,
îţi cade tencuiala în inimă -

cade cerul în parc
şi copiii se ceartă pe-o jucărie.

cazi şi râsetul lor
îţi juleşte mai mult decât genunchii
în care vei învăţa să stai.

ei spun că e cutremur mare
şi toţi aleargă mai repede -
rămâi ultima. singura
care plânge.

e cutremur mare în tine
pentru că ai două plăci tectonice
care ştiu doar să ţipe
în loc de limbă maternă
la lumina căreia să te adăposteşti.

se zguduie tot
şi nu-i arta sălbatică
a nebunului pe care îl ştii,
ci a unui nebun atotputernic
care nu poate să te asculte
în cuvintele pe care le vei învăţa
abia mai târziu.

rugăciunea ta este tăcerea. este paloarea.
este ceea ce va rămâne întotdeauna nearticulat.
un semn din naştere pe plămânii tăi

dar tu te ridici.
când vine furtuna,
te cuibăreşti în ochiul ei.
când vine dricul,
intri şi îi mulţumeşti şoferului
pentru căldură.

dar cuvintele pe care încă nu le ştii
sunt ca nişte aripi; deşi poate tu nu zbori cu ele,
ele au forma şi gustul locului tău în pântecul cerului.
ele sunt piatra ta filosofală şi îţi transformă tăcerea,
gram cu gram, în aur

şi astăzi îţi creezi propria limbă maternă
din tăcere şi cărămizi ce reconstruiesc,
din căldură şi din pământul fertil al ochilor tăi care
Ascultă.

astăzi este cutremur în tine
pentru că totul în inima ta vie
refuză să rămână nemişcat.

astăzi ştii că ai dreptul
să te rogi la Miezul de foc şi de iubire
din tine.