ipocrizii

te uiți cu ochi de cenușă,

întrezărești o clipă din răsărit

și îi reproșezi că umple doar estul

arzând cu lumina sa

a sânge și viață

spre deosebire de tine, pământ,

care cu umbra ta lacomă

acoperi totul când ți-e lună nouă,

încerci să albăstrești tu

până și stelele.

*

cu mâinile tale moi ca niște pungi de plastic

pline de ulei folosit, condamni la inutilitate

brațele din carne și oase care te-au purtat

în iubirea lor când era prea frig afară

și ți se amputaseră puterea și bunul simț

ca să poți trăi o viață mai ușoară.

*

cânt o doină de nedreptate

pe portativ de urechi surde,

doar pentru că

vin versurile peste mine ca o avalanșă

noaptea și trag toată pătura

de pe corpul meu de vinovăție ruginită.

cânt o doină de dor și de scârbă

pentru că și eu sunt înnorată

în miezul meu de răsărit

care, din cinci în cinci minute,

se bucură de propria strălucire

oprindu-se pentru a savura

parfumul  florilor care, cucerite de rouă,

îndrăzesc totuși să se deschidă.