între atașament și autenticitate (nu se pune semnul întrebării)

am făcut-o. am scos din mine

un ou de durere, mare cât negarea struțului.

am a-morțit înainte de vreme

și așa am inventat toamna

cu circul ei de culori vii care se aștern

în formă de frunze, să nu mai vezi moartea.

am făcut-o. am stors esența ta în cupa măruntaielor mele

și nu știu dacă zeama pe care am înghițit-o ca pe ultima speranță

este otrăvitoare, dar știu că este mai limpede

decât singurătatea amară care nu se îneacă 

nici într-un ocean de amețeală. 

te-am presat ca pe un pește pe uscat

în amigdala mea alunecoasă, un everest al luminițelor

de la capătul tunelelor unde știi că nu te mai așteaptă

nicio iubire - nici măcar cea de sine. 

mi te-am presat să nu-mi mai ieși dintre coaste

pentru că mi-am donat inima unei cauze nobile -

salvarea speciilor pe cale de dispariție

de la conștientizare și inutilitate. 

pentru că sângele care încă îmi curge în vene

curge în ritmul dorului. nicidecum nu vorbește

rațional și rece de viu, limbajul modern al conectării cu sine

undeva fără niciun tu 

doar pentru că a contat prea mult al său

inconsolabil nu.