lunile nu mai au culoare
sau consistență.
au devenit ca un nor
de hârtie.
un uter rău
care mă mai ține pe linia de plutire
din proprii ochi prea larg deschiși
prea mereu.
timpul se contractă
în pupile
fără nerăbdare.
doar cu vocea care tremură
când nu o ascultă nimeni
și nu știe dacă a plâns
sau cât se cuvine să treacă
între ultimul cuvânt
și următoarea familie lingvistică.
No comments:
Post a Comment