pasul

zăcând în urma pumnului de foc al patului

şi fiind iubită în pântecul de turcoaz al mării,

oh, doar să plutesc

între două respiraţii ale durerii

ca o urticarie pe faţă, în gât

şi mai adânc, unde nu vede nimeni!

să îmi amintească o firimitură de cuvânt

ceea ce ar fi fost de necrezut, dar a fost spus

când eram un stol de păsări rupte, migrând toamna spre ţările reci.

statui cu ochi de poet sau oameni cu picioare rădăcini.

dacă aş putea păstra

un singur lucru

între buze, ca o rugăciune,

ar fi acest pas.

toate limbile în care mi-am zis să mă întorc din drum

şi inspiraţia primită direct în miez,

cheia sol întoarsă în uşa sufletului meu,

decizia să merg înainte

chiar dacă nu ştiam la cine ajung. şi cine voi fi când ajung.

felul cum îmi tremurau ochii şi îmi plângeau mâinile

când m-a întrebat ce s-a întâmplat

şi vocea rezistentă ca pânza de păianjen

când am insistat să răspund.