limba luminoasă

o vorbeşte fata de 14 ani care vrea să devină femeie

învăţând să spună „te iubesc”

chiar dacă se bâlbâie.

la început a fost cuvântul cel rău

despre cine era ea încă dinainte de a se naşte

undeva în sângele care îi uruie în măruntaie

atât de tare încât tobele bat la respiraţia ei subţire de lemn tăiat

înainte să fi putut da

r.o.a.d.e.

pe ea

o

roade.

dar ... într-o bună zi

a întâlnit un domn

cu altă culoare a pielii

altă anatomie

din alt tărâm

sau poate doar alt ţinut

alte maniere

şi alte forme de a i se adresa.

a deschis din ce în ce mai larg

o poartă spre grădina din plămânii ei obosiţi

înrăiţi

dependenţi de nerespiraţie precum habotnicul de mântuire

şi cuvântul în care fusese prizonieră

s-a spart. s-a transformat în cuburi şi în cioburi colorate într-un caleidoscop

cu care te poţi juca, le poţi întoarce pe toate părţile de o mie de ori

şi a o mia oară încă găseşti alt fel de a le modela

şi ochii ei au primit în dar

culoarea musonului.

din omuşor i-a curs ca un puroi bun, venit de cine ştie unde,

cerneală de lumină

şi femeia de 14 ani care încă nu ştia ce înseamnă să fie fată

s-a privit pentru prima dată ca fiind

om

cu iubire şi flori de măr şi încă ceva bun

undeva la nivelul pieptului, deşi

era doar o limbă străină şi încă se îngrozea

să pună mâna şi să îşi simtă

ritmul.