i. ciocănitoarea
îşi închide aripile
ca să guste pe deplin
dulcele din lemn.
cioc-cioc-cioc până când
iubirea ei febrilă,
distrugând copacul iubit,
se preface în poartă
spre nicăieriul personal.
îşi face scorbură din trecut.
se culcă în îmbrăţişarea imobilă
a istoriei,
aşteptând să vină ieri
cu un cadou nou
pentru copacul găurit din sine.
ii. privighetoarea
veghează continuu asupra
trilurilor prea mari
pentru corpul său strâmt
din pene, zbor
şi iubire care nu are timp
pentru gravitaţii arogante.
nu iartă nicio dimineaţă
de la ritualul sărbătoririi
şi nicio pierdere
de la dumnezeul tradus în sunet
care, cumva, îi încape
alunecând din piept,
prin gâtlej, afară
ocolind nori şi îndoieli,
croindu-şi alt drum
spre soarele-mângâiere
pe care ieri nu l-a văzut
strălucindu-i.
No comments:
Post a Comment