a se citi cu voce egală, resemnată

pe la colțul ochiului
îmi ies vulpi
lungi

grăitoare
de adevăr -
pe pielea ta
se iscălește
punct cu punct
moartea -
mă recunosc în ea
ca într-o oglindă
făurită din absența
pieptului tău cald.

vulpile te privesc
prin lătrat
și te pot iubi
doar prin urlet -
dincolo de urlet -
în miezul de pădure
al cărnii tale
moi de atâtea îmbrățișări

dar mucegăite de atâtea minciuni.

când plec de la tine
sunt mai ușoară -
ca zborul.
îmi ești dimineață.
mă scufund în vocea ta
și devin lumină.

când vin la tine,
pământul îmi sărută
gândurile împietrite.
îmi miroase frica
(a spațiu strâmt,
a sprâncenele tale)
și mă cheamă.
cuvintele sunt schelete
de pe care rod franjuri de curaj
să îmi conving următorul pas a se naște.

atunci de ce oare
îmi alunecă viclenele din ochi
când te caut pe străzi
care îmi rămân mari prea repede
și inima mea nu te mai găsește
și parcă nimeni altcineva nu îmi recunoaște
vocea de rugină și asfințit?