am să țip poezia asta
până îmi scuip inima pe foaie
și poate prin foșnetul de uitare
al copacilor morți
umiliți cu dureri minuscule,
va străbate electricitatea numelui tău
pronunțat de mine ca o rugăciune
și poate, dacă profanez tot ce a fost sacru
cu credințele chicioase implantate ca niște cipuri
în cântecul lebedelor
acum prizoniere, bolnave de liniștea vieții,
poate, cumva, țipătul ăsta va ajunge la tine.
poate se va izbi de urechea ta dreaptă.
poate va răsuna în tine ca un blestem,
o condamnare fără drept de apel
la prezență.
No comments:
Post a Comment