popas

într-un loc unde pot, în sfârşit, să îţi rostesc numele,

îmi mânjesc dinţii de cerneala pe care ai turnat-o în povestea mea

din inima ta călimară, care a acceptat modestia lecturii numai până

când a învăţat să scrie -

şi de atunci, m-ai scris ca să ai ce rescrie:

m-ai decupat în notiţe şi ai subliniat cu marker fosforescent

părţi din mine care îşi dăduseră deja ultima suflare.

m-ai scris în detaliu pe pereţi de măcelărie.

m-ai schiţat ca pe o reţetă de cum-se-trăieşte-corect-în-trei-paşi

pe vitraliile catedralei din mine, în care încă nu eram

sigură dacă te pot invita.

uneori, mi-ai scris iubire solară direct pe retină,

să nu îmi mai uit niciodată propria inimă prin vreun buzunar

de la vreo jachetă care nu îmi mai vine, căci nu îmi mai e demult

atâtdefrig.

în locul ăsta unde îmi încape vocea - pentru că ecoul ameninţărilor tale

s-a aproape-şters cu o cârpă puţin umedă de empatie,

iar regulile casei spun să nu intrăm încălţaţi nici măcar pe hol - aici încep

să scot ploaia din mine ca pe un blestem, ca pe un sâmbure de uitare

cu care m-am înecat când tu erai prea ocupat să fugi

de felul palid-orbitor în care te reflectam.

în locul ăsta unde pot rosti

şi îi pot da vocii mele orice chip,

aleg să poposesc în pridvorul unei întrebări

care mă va conduce spre miezul de iubire lunară din mine.