îmi înfigi un ac de sunet în ceafă
ca şi cum mi-ai extirpa, aproape neintenţionat,
liniştea.
*
prezenţa ta are gust de absenţă
şi textura aspră a morţii
care te urmează ca o umbră loială
pe holurile largi ale unei vile,
în parcuri sau în catedrale
poleite cu aur întru cinstea celor sfinţi
în care, deşi ai încercat,
nu ai reuşit niciodată să crezi.
*
vocea mea rugineşte
în excesul de oxigen al plâmânilor tăi
flămânzi de mama şi speriaţi de soarta
pe care singur ţi-ai croit-o
din imitaţie de vis.
*
frica ta nu depăşeşte nivelul mării
din oase -
*
vărs bucăţi nedigerate de timp pierdut
când îţi văd ochii îmblânziţi
de furtuni demult-uitate
până ce au devenit iepuri
în pumnul neiertător al pădurii
care mă înghite, de altfel,
şi pe mine.
No comments:
Post a Comment