i.
te recunoști în litera mică
prin care îți începeai semnătura
în adolescență
precum și în plăcerea
cu care te privești în oglindă
când afară plouă, trecătorii se încurcă în umbrele
și părul tău abia așteaptă mângâierea gri
a picăturilor
din care se va naște sau nu
un pui de curcubeu.
ii.
nu te mai recunoști
în ecoul câte unui gând
ce se izbește de pereții inimii tale
mobilată numai cu sânge.
toate curg în tine
ca un râu ce se răzgândește de o mie de ori
care este drumul cel mai bun până la ocean
sau înapoi la izvor.
sau în sus. în roșu. în cruci răsturnate pe jumătate
de atei care se îndoiesc.
nu te mai recunoști
în iubirea pe care ai folosit-o
ca pe o acuarelă ieftină –
ai diluat-o în nevoi. în cuvinte pe care le-ai amânat
până în ziua când urmau să expire.
nu mai exiști
decât într-un portret
pe care încă îți place să îl privești
pentru că tu știi toate unghiurile
și ciobiturile
poeziei vinete
de sub ochii ei -
până și cei mai pictori dintre maeștri
greșesc uneori
și nu se poate reface portretul
așa că supraviețuitorii artei
se reprofilează, schițează într-o silă binecuvântată
animale de pradă rănite
în jungla vânătă, pe timp de ploaie, îmbătrânită
în copaci care cad când nimeni nu îi
ascultă.
No comments:
Post a Comment