superficială

poezia este despre ceea ce nu se scrie.

un buchet de cuvinte

evitate cu atâta eleganţă

încât ghiceşti orice altceva

când îţi dai în cafea -

zaţul e de puncte de suspensie

şi intuiţia ta, din ura mea la pătrat

şi numai eu înţeleg în ce fel

nu poate rezulta decât un număr pozitiv

aruncat ca o piatră în fluviul

uitării din corpul meu

de fibră, culoare şi eternitate aparentă.

suprafaţa poeziei este netedă

cât să îi alunece scârba printre versuri.

textura, puţin neomogenă  pe alocuri,

doar cât să nu îmi adoarmă iubitul

în hamacul imaginaţiei

împărţit la doi şi înmulţit cu lacrimile încăpăţânate

că nu se mută din vila tăcută a obrajilor,

că nu se schimbă de pijamale,

că nu primesc musafiri noi

până când nu se întoarce el

în tărâmul ăsta al dezertorilor din propria viaţă

care mâzgălesc pereţii doar să vadă ce se întâmplă

şi, când nu se întâmplă nimic, poreclesc pudoarea pereţilor

poezie.

eu sunt un spaţiu alb

ascuns în miezul unei litere

rătăcite în alt cuvânt decât cel care ar fi trădat adevărul.

pauza dintre ultimul cuvânt şi punctul de după el.

când încă ai timp să umpli o mărturisire

cu detalii cum ar fi că ploua în ziua când am urât-o prima dată -

deşi este imposibil să ţin minte - sau cum muşchii mei au strigat-o

din miezul lor până a făcut febră musculară întreg universul

şi de atunci nu a mai existat dumnezeu - cel puţin nu cu adevărat -           

şi cu detaliile astea înfloreşte în măruntaiele vulnerabilităţii mele

poezia, ca o cheie vândută la suprapreţ.

descui uşa lacrimilor

altcuiva - chiar dacă nu te voi vedea

vreodată - şi evadez, evadez, evadez

din mine, păcălind gardienii de la poarta conştiinţei

că ăsta era termenul şi mi-am ispăşit pedeapsa.