odata credeam
ca juliturile sunt semne ale epocii romantice
din istoria mea
si ca toti vor vedea cat de mandra am fost
sa-mi port umerii cazuti ca un sal rupt
in fata ta
cu pumnii stransi intr-o rugaciune tacuta,
fara raspuns.
odata traiam
viata in alte cuvinte:
oarba si fericita, cantam fals ca soarele rasare si apune cu tine
oricine ai fi fost tu
si indiferent
daca ajunsesem sa te cunosc.
cand de fapt, am oase de invinsa
iar singuratatea imi pulseaza in sange
si le sopteste doctorilor prea buni
ca tine
ca desi mi-e dor de fata aia
care culegea nectar din florile copacului vis
si-si intepa varfurile degetelor in spini,
nu ma mai intorc
si daca picioarele care tremura drepte si infipte-n pamant
de-a dreapta ta
transmit acelasi mesaj intr-o limba straina,
snoaba -
nu vreau sa stiu.
e chiar bine asa, sa ma nasc si sa mor
deja invinsa
incat nimeni niciodata sa nu ma surprinda
in fragrant delict cand iti ating inima si las
amprente.
nu de alta; amprentele mele se sterg usor. de ce as vrea sa stiu?
No comments:
Post a Comment