dar să fie

o mulțime de oameni
cu ochi sclipitori, alunecoși.
multe de spus, curaj de plastic,
sare și piper
după gust - nu neapărat după cel propriu.
torni peste tine aburi
ca și cum ai fi un pliculeț de ceai negru
îmblânzit de necesități. pui nor de vată pe băț
deasupra, să nu vezi că mai e mult până aproape
și că îți crapă carnea pe tine de viață
ca porțelanul cănii, de prea fierbinte prea curând.
ei nu trebuie să știe decât o felie din de-ce-ul tău
ăla ca un cotor de măr încă proaspăt.
cu timpul pe care îl deșiri încet, fir
cu fir din ființa ta finită,
zahărul se topește și plouă dulce
în plexul lor solar, cuvintele tale
născute din răni adânci
în care dacă stai, nu atingi pământul cu picioarele.