cerul cară pungi de nori
doldora de furtună neplouată.
ochii săi înroșiți măsoară pământul
ca pe un adversar
în fața căruia a capitulat prea devreme.
ianuarie se joacă, potrivește cuvintele
ca pe niște cuburi pictate:
în fiecare început doarme un fetus de final.
întinde un deget-lumânare cât februarie
cu crengi goale răzvrătite în toate direcțiile
în loc de piele:
"ți-am zis eu!"
"și dacă aș fi făcut ca tine,
schimba asta mai mult de-un vârf de nuanță
în lumina arămie pe care o numim destin?"
cei doi își dau mâna. furnici într-un oraș cât un fir de praf.
vaporii se împrăștie. mâine vor crede că e senin
și unul dintre ei va scrie o poezie de dragoste
închipuindu-și că bubuie toată galaxia în pieptul lui
strâmt
No comments:
Post a Comment