şapte

şapte pitici

zboară bezmetici

în stomacul meu,

căci s-au definit printr-un basm

şi când s-a închis cartea. nu au mai ştiut

cine sunt.

*

şase cruci

îmi arcuiesc spatele

şi se teme o lume întreagă,

căci nimeni nu poate şti

în această viaţă

pe cine va nimeri

săgeata.

*

cinci simţuri

şi încă ceva ce nu rimează

ridică umbrele la rang de nori,

norii la rang de prieteni

şi, orbite de ceva ce nu poate fi numit

atât de brusc şi de brut,

nu mai văd, din tot întunericul,

decât lumina.

*

patru parfumuri

m-au tras spre tine

ca pe fulger spre fruntea mamei pâmânt,

să-mi scufund furtuna

în vocea ta de cristal cald

în care mă topesc cu lava

şi devin una cu apa -

curgătoare şi hrănitoare.

trei iubiri

mi-au înşelat paşii

să parcurgă drumul spre tine

până am venit mai aproape decât mi-am propus

şi iubirile au explodat într-un univers de călduri

şi atunci am văzut că nu eram doar

efervescentă. îmi crescusem rădăcini şi aripi

şi eram chiar

destul.

două zâmbete.

atât a contat.

îşi trăgeau sărurile minerale

din două piepturi

şi nu mai conta care era al cui.

un zâmbet  cu ochii-stea, pierdut şi regăsit

şi un zâmbet din catifea, ca să-l adăpostească pe primul

de propria iarnă, până învaţă să zboare.

iată pulsul unui univers

ce n-ar fi existat

dacă nu ne-am fi întâlnit

într-o zi, amândoi pregătiţi să fim

foaie albă de cer

pe care să-i permitem celuilalt să schiţeze

orice culoare.

oricât de nouă.

oricât de zgomotoasă.