(lung, cât o clipă
în care chiar
suntem)
am cules - fără să ştiu! -
steaua căzătoare
care credea doar în lumină.
ea mi-a amintit
cum se răsare.
mi-a ghidat razele
şi mi-a dat re-naştere
din privirea-i blândă
reflectând doar strălucire.
când în atmosfera ei fulgera
şi eu tunam, ca un ecou,
ne-am îmbrăţişat -
viitorul meu şi trecutul său
s-au împletit, vindecând
chiar şi ce nu trebuia vindecat.
ne-am izbit istoriile şi umbrele
una de alta
şi ne-am trezit cântând
imnul morţii
în armonie, cu pathos,
aşa cum numai doi muguri de iubire
pot cânta împreună -
indiferent ce nume le dau
dicţionarele monolingve,
limitate la sunetele pe care
o mână de oameni
le-au ştiut scrie.
m-a înmugurit - fără să ştie! -
soarele care nu mi-a înţeles verdele, dar
aşa suntem noi:
el, plin de strălucire.
eu, pictoriţă de viaţă şi freamăt .
No comments:
Post a Comment