smerenie

scot adevărul din mine

ca pe un copil murdar

rătăcit între valurile mării şi pielea încreţită

şi timpul pitit după o mare iubire spartă la mal.

îl scot cu toată ruşinea lui

cu ochii închişi, să uite că este

văzut

milimetru cu milimetru,

toate cuvintele pe care le smulg cu forcepsul

din mine însămi.

fiindcă mi-au putrezit iluziile în nervi

şi au făcut viermi,

acum îmi despletesc din ochii înceţoşaţi

fire de sunet clar

să îl auzi.

le prind pe ghergheful sensului

şi îmi descos din ele întrebări

pentru fiecare personaj

al poveştii pe care o trag uşor

de pe raftul cu texte sacre.

plâng în faţa celor pe care nu îi poftesc să mă aline

şi rămân goală în faţa unor respiraţii mai scurte decât a mea.

mă fac om în faţa oamenilor

şi după ce s-a luat de pe mine carnea, nu doar pielea,

ca şi cum ai pescui metaforele dintr-o poezie

şi ai lăsa în ea doar durerea,

nu mai e nevoie să fiu mai caldură sau să conţin mai lumină

decât atât.