zâmbet ştirb

în cutia mea toracică, soarele

a îmbătrânit şi au început să-i cadă dinţii

de lumină:

o rază scăpată peste frunze arămii, din neglijenţă,

pentru că luna i-a tras o palmă de întuneric peste faţă,

în ciuda vârstei onorabile a domnului, ea simţindu-se

regină a eleganţei între umbrele nedesluşite ale oamenilor.

o scrisoare de dragoste verde, mototolită de vânt şi grindină,

căci nu e demn ca el să se coboare la nivelul oricărei păpădii

şi să i se ofere cadou, senin, hrănitor; se dovedeşte mai modest aşa, pe cer.

fierbinte şi de neatins.

o dungă de argint, ca un gest de mână pentru a spune la revedere, a lehamite,

pentru că piticaniile de nori obtuzi între care s-a născut luminăţia sa

îi amintesc în fiecare zi de miliardele de sori mai mari şi mai înflăcăraţi;

prin comparaţie, ce mai contează că suflarea lui blândă, în miniatură,

a sădit seminţe de viaţă din care au înmugurit minuni

undeva, pe un punct albastru de care nu-i pasă nimănui?

uite de-asta, cele patru camere primitoare

din steaua care se adăposteşte la mine în piept,

sunt de obicei închise, etanşe, izolate fonic.

cu artere orfane de vene, tot ce pot

este un zâmbet ştirb de lumină.

eden construit în miezul unei găuri negre

în care cine ştie ce s-ar putea prinde ca-ntr-o capcană,

ce ar putea muri aici

şi ce ar putea înflori?