Poezia pe care n-am scris-o la timp

 

Să îți fi scris că tu mi-ai fost apă 

când creșteam în deșert,

că ai fost singura

care a știut să mi se strecoare moale

sub spinii de cactus.

Să îți fi scris că tu îmi transformi viața 

din tragedie în simplă tristețe,

că ești respirația ușurată 

care spune că încă mai e timp și mai e aer

până ne ajunge tsunami.

Să îți fi scris că mă recunosc în tine

nu ca într-o oglindă, ci

ca într-o sămânță 

care mi-a iubit florile

când nici nu vedea soarele. 

Să îți fi scris că nu îți plângi singură 

nici codrul, nici luminișul pe care ți l-ai găsit 

și unde te-ai adăpostit de răceala nopții.

Să îți fi scris

un pastel în care să nu te menționez 

nici măcar o dată 

dar timbrul vocii tale să aibă ecou

în fiecare imagine, în fiecare cuvânt. 

Ți-am scris o carte

care acum nu face

cât ar fi făcut atunci

un singur rând în plus.

Bucuria de a Dărui

 

Un creion. Un pumn de caise.

O batistă. Un pahar de zmeură

la plimbare împreună prin piață 

între mirosuri care se pierdeau

unele într-altele și în amintirile 

mele din viitor.

Pe drumul vieții împreună,

ți-ai lăsat o amprentă de iubire

pe atâtea lucruri de zi cu zi

care vorbeau despre rutina noastră 

până am crescut 

și m-ai cunoscut.

Lucrurile s-au schimbat,

cântecul constant al inimii tale 

ascuns undeva într-un colț de felicitare

scrisă de mână, niciodată. 

Îmi amintesc de mine copil,

visând la un dar mai plin de bucurie și vis.

Îmi amintesc de mine adultă, psiholog

cu prea multă cerneală sub păr 

și prea puțin curaj să intru 

în camerele umbrite ale inimii,

vrând să știi că prezența ta

nu trebuia învelită în ciocolată 

ca să conteze.

Acum te aud.

Închisă după gratii de distanță,

doar cu o mână de bani și o imagine 

cât o mie de cuvinte strâmte 

prin care să șoptesc anonim tot ce

e poezie vie în mine,

înțeleg în sfârșit 

limbajul creioanelor cu modele colorate

și al ascuțitorilor și mai ales

al felului cum ai început să ții 

ritmul dansului meu prin noi identități și nevoi.

Până la urmă, fiecare prin ceața rănilor ei,

ne-am văzut una pe alta.