Să îți fi scris că tu mi-ai fost apă
când creșteam în deșert,
că ai fost singura
care a știut să mi se strecoare moale
sub spinii de cactus.
Să îți fi scris că tu îmi transformi viața
din tragedie în simplă tristețe,
că ești respirația ușurată
care spune că încă mai e timp și mai e aer
până ne ajunge tsunami.
Să îți fi scris că mă recunosc în tine
nu ca într-o oglindă, ci
ca într-o sămânță
care mi-a iubit florile
când nici nu vedea soarele.
Să îți fi scris că nu îți plângi singură
nici codrul, nici luminișul pe care ți l-ai găsit
și unde te-ai adăpostit de răceala nopții.
Să îți fi scris
un pastel în care să nu te menționez
nici măcar o dată
dar timbrul vocii tale să aibă ecou
în fiecare imagine, în fiecare cuvânt.
Ți-am scris o carte
care acum nu face
cât ar fi făcut atunci
un singur rând în plus.
No comments:
Post a Comment