arta de a recădea

te lași moale
în brațele gravitației
să nu îți rupi vreun os din prezent
care nu se mai sudează
nici cu iubire.

te înclini spre nefericire
cu părțile cele mai bine apărate
din copilul rănit care ai fost.
primești lovitura acolo unde știi să o
duci. ba chiar să o porți ca pe o amuletă,
ca pseudonimul pe care ți l-ai scris singură,
la o lună după ce învățaseși caligrafia ultimei litere din alfabet,
pe un bob de orez și l-ai îngropat
într-o bijuterie de doi lei.

înveți să pierzi elegant
lupta cu controlul.
știi că te va avea și în seara asta.
ți s-a fracturat liberul arbitru
tocmai în nu

pentru că te-ai grăbit să cazi la fel ca înainte
deși tu știi că și atunci cunoșteai arta de a te ridica.
ai insistat să te arunci în brațele durerii
a cărei gravitație te-a aplatizat. ai făcut-o

prea devreme, înainte de a
simți în doi
ochi în ochi, respirație în respirație,
cum îți este să zbori.
să creezi tu cerul
în care să survolezi golul cât moartea
din tine.