Lăsăm vânătăi pe pielea timpului, aniversări,
noduri în care ceva s-a schimbat iremediabil.
În răcoarea matinală de toamnă,
corpul meu crede în valuri de siguranță
care pleacă și se întorc ca frunzele arămii
foșnind sub un bocanc imaculat.
În răcoarea matinală de toamnă,
corpul meu se crede înapoi în copilărie,
în cuibul brațelor voastre
din care vom zbura împreună.
Dar nispiul din clepsidră nu minte și nu se răzgândește
și nu se lasă mângâiat de tabieturile mareelor.
Gravitația îmi rânjește răutăcios
și își deschide dureros de încet brațele,
singurele care mă vor primi
până la capăt.
Aniversări, pietre
care mi-au lăsat moștenire garanția
că totul se subțiază până la finețea firului de nisip
dacă lași suficienți ani și suficientă apă
să curgă peste același loc.
No comments:
Post a Comment