E uşor să ierţi
ceea ce nu se va mai repeta niciodată -
rămâne doar lumina
din tot ce ţi-a atârnat greu ca un soare gigant
în plămâni.
E lejer să ierţi
unghia lungă care nu se apropie nici cu un milimetru
de tablă, sunetul care rămâne doar
suspendat în tăcere
ca istoria când moare ultimul arbore centenar
care i-a stat martor.
E ca fiorul unei adieri de primăvară
să spui "te iubesc" unei umbre
şi ca o pană pictată pe plumb
să te îndoieşti de cine eşti azi
trasând linii groase de cretă
între tine şi omul de alături
când te mânjeşte cu umbra lui.
Dacă tot încerci
să îţi deschizi inima
să încapă în ea
mai multe nuanţe ale lui a fi,
poate vrei să te ierţi şi pe tine
când confunzi vremea cu clima
şi durerea absenţei cu cea a prezenţei.
