Tu îmi ești
ziua cea mai iubită de soare.În zâmbetul tău,
unde în solul infertil
al unei vieți amare
și îndoite cu prea multă apă de la robinet,
prind rădăcini raze de soare,
vina de a da buzna în rai
cu tot corpul și cu un pic de aură mai mult
implodează.
Am ajuns aici în trenul cu tragedii în loc de vagoane
și înstrăinări în loc de roți. Am ajuns aici
pentru că aveam lacrimi de plâns,
durere de lăsat firimituri
să-mi amintesc drumul înapoi spre casă,
să aibă de ciugulit porumbeii și eu drept să mă plâng
că am țipat înainte de a nu fi auzită.
Dar nu. Există locuri ca spațiul dintre mine și tine,
călduri care luminează o cale greu de acceptat
până cresc uși unde înainte vedeam doar munți,
cresc pene în mine și oglinzi
prin care îmi văd, ca printr-o sămânță copacul,
aripile.
E ceva atât de viu în tine,
ceva atât de fierbinte în felul în care îți atingi frigul,
încât aproape cred că în noi se nasc
pui de zei în fiecare clipă de întâlnire autentică.
Griji. Ținem fiecare câte o
tulpină verde-bolnav cu un soare în vârf
în loc de floare. Stăm unii lângă alții
când am vrea să fugim, să ne înghețăm
corpurile până se găsește leac
pentru disperare. Dar rămânem.
Facem un buchet cât o pădure.
Cu arsuri de gradul trei pe pielea subțire
a sufletelor noastre etern nepregătite,
strălucirea lor începe să aibă ecou.
Până dincolo de marginile universului.
Până în mine.
N-am știut ce înseamnă clima continentală
în inimi care stau cuminți una lângă alta.
Fac incendiu din tot ce mă știe - din livezi,
din temple,
din magazine de bijuterii, din librării
și din băncile din parcul unde dacă voi mai păși
vreodată, voi păși singură, pentru că și eu
am ținut sori în ochii furtunilor altora
și uneori a fost de ajuns și uneori a fost de înțeles
o lecție de foc.
Mulțumesc, omule, că încă ții
păpădia asta de soare în buchetul meu ofilind.
muzica îmi curge prin toți porii.
un râu de vibrații îmi izvorăște
din plămânii-păduri ascunși adânc
în pântecul soarelui
care plânge cu un ochi și cu restul trupului
luminează.
sunt acasă aici, în mine,
când între cuvinte rostite sigur,
rostogolite pe limbă, într-o mie de limbi
rugate să se ardă complet până-n tăcere,
îmi găsesc rădăcina
adânc în miezul timpului.
și plânsul devine cântec.
și cântecul rămâne.
și în așteptare înfloresc
trandafirii albi uitați în mine.
cu urme de scoici pe tălpi,
fire de nisip și miros de râset în păr,
soarele ți-a ars speranțele
ca floricelele de porumb
ale unui copil care abia a decis
să învețe ce este răbdarea.
sub limba lui de lumină, pielea ta
poartă neînțelegerea roșie, aburindă,
poveste tatuată ca un tremur
până la os, de oricâte ori ai rescri-o.
povestea asta și-a făcut cuib în tine
mai adânc decât cuvintele.
munți de urcat și cețuri de înfruntat
și oameni care nu văd decât iluzii marine
prin spuma spărturii valurilor la malurile tale.
chiar oamenii de lângă te cred stâncă
și nu aud cum îți zgârie marginile pietrelor
carnea, din interior. și rănile-s mute
sub apa sărată
sărutată de cultul durerii.
și zbori ... zbori cu aripi de hârtie
subțiri de trece prin ele
lumina-n surdină a lunii
cu gust de portocală.
pe pereți de vis îți odihnești capul.
gândurile îți patrulează în artere
în căutarea personajului
celui mai neașteptat, celui mai dedicat,
cineva care să nu fi mai fost scris așa
în povestea nimănui altcuiva, cineva
proscris ca tine, descris - atins abuziv de adjective,
cineva cu degete străvezii
de la șters lacrimi,
cineva a cărui ureche muzicală să distingă
în tăcere, țipătul.
cineva care să te mângâie.
lumânările își plâng carne din carnea lor
să îți poarte în ceara topită drumul
puțin mai strălucitor, în zbor
cu aripi de hârtie ...
