nevară

 

miroase a vară 

fără tine

miroase a contrast

miroase a familie

a viață care mi-a alunecat din corp

mai definitiv decât dacă aș fi murit

mă scald în singurătate 

ca și cum zbenguindu-mă în mare

valurile din ce în ce mai înalte și aspre

îmi mângâie capul părul nările 

plămânii mei fără tine 

mușchii în repaos total

miroase a transpirație 

într-un iunie fără picătură de soare

miroase a muzică iar

dar tot ce primesc e tăcere

mă lovește ceea ce a fost bucurie 

în plexul solar

iar și iar și iar și 

Nemărginire

 

Ziua de vară

ca o mărgea de zahăr pe punctul de a se topi

într-un şirag prea lung.

Ochii lipiţi de somn

musafir nepoftit după-amiaza

când ea mă aşteaptă

să îi fiu cană de apă rece în deşert.

Gustul cafelei de automat,

mai mult spumă şi idee decât gust,

cu un grad prea fierbinte

pentru clipa asta în care soarele

îmi mângâie părul cu toate razele tentacule.

Dar cât spaţiu neîngrădit în jurul meu!

Sunt o păpădie 

când află că poate să zboare

în sute de direcţii deodată.

Singura limită de mişcare-viaţă 

este marginea elastică a sufletului meu.

Mă împrietenesc cu adierea caldă

care îmi suflă în cafea.

 

rumeguş din miezul destrămat

greutatea anilor

ca zăpada

mi se ghemuieşte în păr,

naşte pui vii

pe care nu-i mai recunoaşte

dacă i-a atins cândva inima ta însorită

şi astăzi e iarnă.

gravitaţia este o îmbrăţişare întoarsă pe dos.

un basm de trezit copiii la 3 noaptea.

o sugativă care a supt şi albul din foaia de hârtie a sufletului

şi rămâne doar nimicul. şi rămân eu sperând

la un perete gol

şi visul de a nu mai visa niciodată.

templul

există un templu în sufletul meu
mic cât cerul
şi tot atât de înceţoşat cu anotimpuri:

primăvara eşti tu
ca parfumul viu al muşcatelor în fereastră
uneori condimentat cu prospeţimea ploii
şi alteori nu.
primăvara îmi eşti
etern.

vara este recunoştinţa.
mirarea ca un singur nor pe fruntea mea
că nu te văd, dar căldura ta
mă îmbracă într-un pulovăr gros de aer
şi de verde crud.

pe la mijlocul lui octombrie, îmi dau seama
ce farsă mi-a jucat calendarul:
moartea este doar un mozaic de culori pentru copiii curioşi
care aşteaptă cu răbdare şi speranţă
următorul ghiocel.
toamna nu rimează. toamna doar înţeleg în sfârşit de ce
am petrecut atâta timp sădind seminţe de poezie

şi sper ca până la crăciun să fiu demnă
de albul zăpezii. de iubirea din uitare.
de dăruirea în neştire.

da, templul dedicat ţie din sufletul meu
nu are pereţi şi nu mai are timp.
fără tine, doar pentru o clipă, mi-au tremurat mâinile
şi am făcut ţăndări gândirea.
templul tău nu are adresă, dar îl găsesc când am nevoie
şi te simt în aerul de iulie care mă îmbrăţişează
când se înteţeşte cel mai tare furtuna de zăpadă.

dezechilibrul cel bun

poezie dedicată
verii mele şi iernii sale,
valorii mele şi celeilalte feţe a monedei
unde sunt ruginită,
îngerului care a furat pentru mine
o pereche de coarne
şi dracului care s-a dovedit a fi cel mai altruist erou.
vă mulţumesc amândurora
că îmi amintiţi cât îmi plăcea, de mică,
să merg pe sârmă.


viaţa are gust de portocală stricată.
aşa simt
că a venit vremea să migrez
spre ţările reci.
de dragul tău, voi planta
o sămânţă de gheaţă în miezul soarelui.
la noi se mănâncă
dulcele cu lumina amară
şi ne pupăm ca eschimoşii, doar-doar
ne vor mai durea zilele
încă puţin.
viaţa miroase a vară caniculară,
dar
eu sunt nesănătos de pasionată să
trăiesc.