Îngheț

cât pot aștepta

cu o carte întreagă
pe vârful limbii?

Moment

 

Un moment de tăcere 

să deschidem toate ferestrele inimii

și să încapă absența ta în mine.

Un moment de tăcere 

să se curbeze timpul,

să fim fată în față 

cu oglinda anilor și a gândurilor 

între noi.

Un moment de tăcere 

să nu mă adun.

Să fiu din tine, 

să uit viitorul,

să nu îmi reproșez că nu am devenit și eu

o amintire

frumoasă. 

 

Amorțire

 

Trec orele pe lângă mine

ca localnicii din cel mai frumos loc de pe pământ.

Niciun răsărit nu merită scâncetul mușchilor

și căscatul cu gura deschisă ca și cum ar vrea

să se rupă și să tacà pentru totdeauna.

Lasă, copile interior,

nu-i neapărat să dormi și să sforăi. 

Pot trece orele, zilele, anii de agonie

pe lângă tine chiar dacă ai ochii deschiși.

O formalitate

până se îndură vreun zeu preistoric

și îți aprobă cererea

să te transformi într-o stea ...

O să îți șteargă povestea din cartea sfântă a durerii

și nu o să mai existe timp 

care să treacă ascuțit periculos de aproape de tine.

 

🖤

 

şi din soarele care a răsărit din nou

de prea multe ori

şi din râul care şi-a iubit nestăvilit natura de râu

şi din muntele care a rămas de piatră

s-a născut seceta. 

Au trecut zilele neîncetat, au încins horă,

mi-au călcat pe lacrimi în dansul lor 

mereu la fel de schimbător.

Aşa se face

că m-am obişnuit cu buzele uscate,

că m-am obişnuit să trăiesc fără o parte

din mine.

Îmi amintesc de firescul nostru de odinioară

ca de o herghelie de cai-fantezie 

urcând la galop pe pereţii interiori

ai inimii mele care nu se mai ştie 

întreagă

de atâta timp. 

Mi-e dor măcar să mă ardă setea.

Astăzi observ cum s-au stins stele în mine

când mi-am permis să adorm pentru o clipă

şi să visez altceva decât pe tine

când visul rămăsese singurul loc 

în care aveai ecou şi umbră.

 

Momentul elastic de așteptare

Mă desfăşor ca un evantai

în mâna unui străin

care nu m-a privit în ochi

niciodată.

Cad cu zgomot

pe podeaua tremurândă -

oare ceea ce văd deasupra

este luna palidă

sau o oglindă?

Simt valuri răzvrătite

cum se lovesc crude

de nisipul moale 

al vieţii mele

şi încă nu m-au atins.

Aşteptarea 

mi se depune 

sărată

pe piele, pe răni, în privire.

Truda

Tremură timpul pe mine
cu frunze verzi-proaspăt, fructe prea grele
și zumzet de soare care te umple
până dai pe dinafară.
Se încolăcește odihna dezonorată în mine
ca un cățel rănit în colțul
unei camere mici de apartament.
Transpir trecut prin toți porii
și oricât aș învăța, corpul nu mi se lasă dus
în sus pe o rază de speranță
și cuvintele demne de voce îmi par
prea largi și prea înalte
pentru o respirație și-ncă una și-ncă una
și tot așa până mi se termină nările.

Va rămâne doar aerul.
Ceea ce plutește nespus
va deveni ce a fost mereu,
o poezie de liniști
perfect trăită - de parcă nici nu a existat.
Voi intra pe furiș în sufletul mării
și nu va conta somnul pe care nu l-am pescuit
din lacul murdar al zilelor mele

când fructele se coc și încep să vă coloreze
universul.
 

răbdare

muzica îmi curge prin toți porii.
un râu de vibrații îmi izvorăște
din plămânii-păduri ascunși adânc
în pântecul soarelui
care plânge cu un ochi și cu restul trupului
luminează.

sunt acasă aici, în mine,
când între cuvinte rostite sigur,
rostogolite pe limbă, într-o mie de limbi
rugate să se ardă complet până-n tăcere,
îmi găsesc rădăcina
adânc în miezul timpului.

și plânsul devine cântec.
și cântecul rămâne.
și în așteptare înfloresc
trandafirii albi uitați în mine.

singurătatea din sânge și relațiile în relief

oglinzile joacă ping-pong cu lumina.

al cui e rândul?
la cine s-a oprit infinitul?
întunericul rămâne neted.
am nevoie de timp
să pot desena din nou pe el
un șotron complet
din praf de stea.


din când în când
îmi cad în ochi
așchii de amintire

și iarba proaspăt cosită
are gust sărat.


mă tot întorc spre rană
ca spre Mecca

și necredincioșii cred
că numai pentru spectatori
îmi trăiesc viața ca pe o cursă
cu obstacole.


o viață în genunchi
în fața unor oameni orbi și surzi -

mă închid ca o cutie muzicală
și liniștea nu are miros
să îi atingă. 

gri convalescență

zilele trec gri
în pas alergător
pe lângă mine
și eu le privesc
din același loc de pe pat.

degradé

durerea

acuarelă diluată

intră în hârtie ca un tâlhar

recidivist

se împrăştie

punctul devine baltă

malurile bălţii

cucerite

de stropi de culoare

domesticită de apă

viaţa tinde spre alb, mi-au spus

la şcoală cei care trăiau din cărţi

fără poze, nuanţele ţipătoare

se resemnează în albul timpului

ca firele de păr

şi aşa parcă, parcă

nu mai doare, dar nimeni

nu a vorbit cu subiect

şi predicat

că peisajul este sărăcit

de îmblânzirea acestor clipe sălbatice

care îşi înfig prea des ghearele

în carnea noastră ca în hârtie.

infuzia de fericire şi efectele secundare

azi se fac

nouă ani de când ne-a privit soarele

două zâmbete care se credeau fără corp

pe aceeaşi bancă

eu pluteam cu lumina amiezii

printre crengile cele mai de sus ale copacilor

tu te pitulai la umbra unui rol bine jucat

mă întindeam pe vocea ta ca pe o saltea

în mijlocul oceanului şi nu mai simţeam

valurile

mă uitam la tine cu coada ochiului

cât să uit că te vedeam mai bine ca niciodată

tu - o oglindă în care să mă reflectez -

mă pişca ruşinea de obraz când trecea

câte un străin pe lângă banca noastră din parc

şi eu te iubeam

şi tu erai doar sticlă crăpată

te zăream printre crăpăturile mari

şi încercam să cred în mozaic

în fuziune

tu credeai în infuzii de fericire

îţi fierbea sângele

pe mine mă desenai în formă de copil

nu îmi întrebai mâinile de ce tremură pe contur

în formă de femeie

căldura electrică dintre noi

liniştea dintre corpurile noastre

poveştile banale dintre râsetele noastre

s-au copt

la soarele reflectat în sudoarea mea

şi în cubul de gheaţă ţinut pe piele până arde

şi astăzi

între firele de iarbă

mă legăn în vântul uşor

îmi simt miezul

fruct care îşi cunoaşte dulceaţa

îi hrănesc pe săraci

dar nu mai cred nici picătură

în infuzii de fericire

mă încadrez cu religiozitate în contur

indiferent de anotimp

aproape indiferent de nuanţă

eu şi vânătăile de prea mult soare

arsuri de gradul patru pe suflet  

pentru că te-am ţinut prea mult

în inimă

ca pe un munte de gheaţă

în care mi se reflecta iubirea

           

vlagă

zilele ţestoase

se târăsc

purtând mereu

greutatea carapacei

de negare

frecându-şi continuu

burta de noroiul

cotidianului

ascunzându-şi compulsiv

carnea din culoarea căreia

s-au pierdut una câte una

toate razele soarelui

zilele ţestoase

se deplasează încet

cu înţelepciunea zecilor de ani

care se ridică unii peste alţii

ca un zid

şi văd până departe

şi ştiu unde vor ajunge

vremelnicií

nu găsesc cuvintele
pe care le strânsesem în barbă
și le legasem cu fundă lichidă
să ți le dăruiesc.

nu găsesc ochii
pregătiți să topească
toate ghețarele
și apoi să privească
soarele în față
curgându-mi în vene
ca și cum nimic nu s-ar fi
oprit.

nu te găsesc decât pe tine
într-o colecție de poezii,
majoritatea nescrise
undeva la o clipă-lumină
sub pământul frunții mele.

îmi ești
mereu prezent. timpul se dilată
în gândul meu la tine.
se albesc toate - de la rădăcina
firului de păr, prin floarea de măr,
până la portretul detaliat
al ultimelor zile, care se vor estompa
pe hârtia vieții, odată cu mine.

tragedie transgeneraţională

familii din plastilină

în ploaia de octombrie:

între mâinile jucăuşe ale copilului

şi bălţile groase de culoare,

trăim mirosul ierbii umede.

cine-ar fi crezut

că fiecare muşchi

de pe faţa ta

este o poezie?

cine ar fi înţeles

că fiecare poezie

este un castel de nisip

în plină maree?

ani lumină

se curbează timpul

între noi

iubirea este relativă

cu nisip pe pleoape

ud de la ploaia de cinci minute

în deşert -

cine nu s-ar visa

înapoi

plutind într-un uter

pe sfert primitor?

continentul dintre noi

se dilată ca pupila îndrăgostitului -

atât mi-a rămas

din cenuşa memoriei

renasc fără simţuri

rara avis

contextualizată

până la banalitate.

oricine în locul meu

te-ar fi iubit la fel

de vulcanic

şi ar fi adormit în acelaşi ritm

geo-i-logic

şi carnea oricui în locul meu

ar fi tremurat până s-ar fi transformat

în noroi.