exercițiu de imaginație

 

imaginează-ţi că eşti pinul din dreapta jos

din pădurea dintr-un cristal

o sclipire de viaţă 

şi eternitate în aceeaşi respiraţie

imaginează-ţi că eşti lupa care aduce soarele

nereuşind decât să provoace arsuri

şi deziluzie

imaginează-ţi că eşti o grădină întreagă

sculptată într-un măr mic decojit

imaginează-ţi că eşti o limbă moartă

în care s-au scris râuri de istorie 

în care nimeni nu îşi mai spune "te iubesc"

imaginează-ţi că eşti poezie

abandonată la jumătate

şi că nimic în lumea asta

nu a grăit vreodată

mai mult decât tine

imaginează-ţi că eşti gerar

şi cine are inimă să te cunoască

în mai multe lumini

ştie că tu eşti şi vară

 

Să fim uniţi, să nu fim diferiţi, să ne tăiem limba când e amar adevărul de pe ea

 

Împletim culori, simboluri,

istorii atât de vechi încât nu mai ştim

dacă avem de ce ne simţi vinovaţi,

mirosuri de sacrificiu 

şi unire cu preţul empatiei 

pierdute pe drum 

pentru că nu am suportat niciodată

spaţiile goale, hârşâitul creioanelor

pe inimă cât încă ne schiţam propriul contur. 

E nevoie de curaj

să te opreşti o secundă

şi să laşi liniştea să te cânte

în ritmuri pe care nu tu le-ai ales.

Mai uşor să recităm aceleaşi cuvinte

golite de sens, pline de tradiţie, 

alea în care nu am încăput niciodată.

De ce să îţi urneşti vocea din amorţeală

să faci pace, când poţi atât de firesc

să te lupţi cu adevărul din tine

până devine mozaic din cioburi ascuţite de minciună?

Zboară bucăţi de hârtie colorată prin aer

şi ne petrecem iubirile şi durerile 

încercând să le prindem, ţinându-ne respiraţia, ţinându-ne

de mână doar ca nimeni să nu danseze

nişte paşi atât de vii încât ar fi

de nerecunoscut. 

 

Când generozitatea generează sens

 

Să vopsesc toate zidurile cu poezie

până devin transparente. 

Să îmi sparg inima

ca pe o puşculiţă, ca pe un caleidoscop,

să mă joc cu mărgelele colorate viu de empatie

şi să fac modele pe asfaltul răcoros, 

să se simtă auzită toată lumea care nu îşi permite

să se rostească pe sine până la ultimul cuvânt

şi să îşi ceară dreptul din naştere

de albină care nu ştie ce gust are mierea. 

Să construiesc turnul Babel în mine însămi,

semeţ, până în cerul gurii, 

ca să înţeleg toate vocile care se ciocnesc

în trecutul meu, în prezentul lor

şi să nu mai fie nevoie de nicio cărămidă de neînţelegere

în jurul meu.

 

Eroi în surdină

Griji. Ținem fiecare câte o
tulpină verde-bolnav cu un soare în vârf
în loc de floare. Stăm unii lângă alții
când am vrea să fugim, să ne înghețăm
corpurile până se găsește leac
pentru disperare. Dar rămânem.
Facem un buchet cât o pădure.
Cu arsuri de gradul trei pe pielea subțire
a sufletelor noastre etern nepregătite,
strălucirea lor începe să aibă ecou.
Până dincolo de marginile universului.
Până în mine.
N-am știut ce înseamnă clima continentală
în inimi care stau cuminți una lângă alta.
Fac incendiu din tot ce mă știe - din livezi,
din temple,
din magazine de bijuterii, din librării
și din băncile din parcul unde dacă voi mai păși
vreodată, voi păși singură, pentru că și eu
am ținut sori în ochii furtunilor altora
și uneori a fost de ajuns și uneori a fost de înțeles
o lecție de foc.
Mulțumesc, omule, că încă ții
păpădia asta de soare în buchetul meu ofilind.

Empatie

îmbăiată în raze de soare
care mă țin în picioare,
ascunse în câte un nor
când mi se face pielea ceață.

învii din cenușiul clipelor singură
și treptelor ce duc numai în jos,
când sunt privită cu ochi ce nu caută
dincolo de mine un miracol mai mare.

așa se obișnuiesc pupilele mele cu strălucirea.

mă uit înăuntru și nu-mi e deșert.
citesc versuri vechi în care se oglindește limpede astăzi,
la lumina unei veioze de noptieră.

se răsare și andante.

uneori am nevoie doar
să îmi spui pe nume
și să nu îmi șlefuiești sălbăticia nopții,
să ai încredere în râurile milenare
curgând prin mine

și să subliniem cu o clipă de liniște
ceea ce nu auzeam înainte

mărturii organice

 

lacrimile nu expiră.

 

le plâng după douăzeci și doi de ani

și au același gust când îmi frig obrazul.

proaspete ca și cum ieri aș fi văzut

copiii devenind ceață sub vocile de grindină

ale propriilor părinți afoni.

 

iubirea este o harpă.

mie mi s-a spus că sunt stană de piatră

așa că am luat o inimă de piatră

pe care nu o mai las din mână niciodată

dar vai, până și în ea pulsează

căldura mea renegată!

 

iar ei ... ei erau în mine

tăceri care îmi tăiau măruntaiele,

fugi care nefugindu-se mă ardeau

din interiorul pielii ca niște ruguri

și lupte demne pentru care aveau

pumni prea slabi și țipete ruginite

și obiceiul prost de a sta în genunchi

măcar în gând, imediat ce li se spune.

 

mie nu mi-a spus nimeni

cu subiect și predicat să stau în genunchi

mie mi s-a spuspuspuspuspus

ca o rugăciune urlată până devine ordin

că nu îmi pasă de nimeni.

 

asta era tăcerea mea. părea mai ușoară.

îmi era corpul modelat din baloane de săpun

ce treceau fantasmatice pe lângă viață

de la o distanță de cel puțin doi metri,

nu care cumva să mă păteze vreun cuvânt prea răstit

și să mă sparg.

pluteam și nu știam că pot decide în ce direcție; cu atât

mai puțin, că ar conta

să plutesc, în neștiința mea, lângă cineva.

 

...

 

dar încă le port pe toate.

amenințărilețipetelerănilepecarenuleamzăritloviturilenoriietichetele

tot ce li s-a întâmplat lor și am lăsat să cadă pe podeaua capului meu

ca niște vaze de preț, să se spargă de liniștea de lemn

- tot ce am crezut că nu mi se întâmpla mie.

 

nevăzute. fără vreo importanță practică.

le port pe umerii mei care dor ca o moarte trădată

când se despart de patul - iubit posesiv.

poziția nu e pentru mine. nici drepți, nici în genunchi.

doar o încruntătură ca un caracter kanji, neînțeles

de cei cărora îl adresez, îmi stăruie caldă pe obraz

 

pentru că, întârziate, inutile și superb de vii

în sinceritatea lor uitată, lacrimile nu expiră

 

*

 

și, deși ieri nu știam să spun povestea asta,

de asta sunt aici.

impresie

se întoarce

parcă de niciunde.

ceaţa face paşi

spre mine cea care înţelege

de ce vine de niciunde

şi de ce nu se întoarce

- pentru că niciodată nu a plecat.

întind braţele spre ea

dar ajung numai cu o frunză arămie

care mi-a căzut din inimă

când aproape mi-am amintit.

ea nu are istorie. are furnicături

în muşchi, de la jocul de-a statuia,

şi empatie fără să îi privească în ochi

pe cei pentru care tremură.

ea nu are istorie. are o degerătură de frică

pe piele - şi se felicită pentru alegerea

de a nu atinge pe nimeni

decât, uneori, cu o pană de vis.

popas

într-un loc unde pot, în sfârşit, să îţi rostesc numele,

îmi mânjesc dinţii de cerneala pe care ai turnat-o în povestea mea

din inima ta călimară, care a acceptat modestia lecturii numai până

când a învăţat să scrie -

şi de atunci, m-ai scris ca să ai ce rescrie:

m-ai decupat în notiţe şi ai subliniat cu marker fosforescent

părţi din mine care îşi dăduseră deja ultima suflare.

m-ai scris în detaliu pe pereţi de măcelărie.

m-ai schiţat ca pe o reţetă de cum-se-trăieşte-corect-în-trei-paşi

pe vitraliile catedralei din mine, în care încă nu eram

sigură dacă te pot invita.

uneori, mi-ai scris iubire solară direct pe retină,

să nu îmi mai uit niciodată propria inimă prin vreun buzunar

de la vreo jachetă care nu îmi mai vine, căci nu îmi mai e demult

atâtdefrig.

în locul ăsta unde îmi încape vocea - pentru că ecoul ameninţărilor tale

s-a aproape-şters cu o cârpă puţin umedă de empatie,

iar regulile casei spun să nu intrăm încălţaţi nici măcar pe hol - aici încep

să scot ploaia din mine ca pe un blestem, ca pe un sâmbure de uitare

cu care m-am înecat când tu erai prea ocupat să fugi

de felul palid-orbitor în care te reflectam.

în locul ăsta unde pot rosti

şi îi pot da vocii mele orice chip,

aleg să poposesc în pridvorul unei întrebări

care mă va conduce spre miezul de iubire lunară din mine.

cuvinte târzii

culeg pentru tine cuvinte târzii

ca lacrimi din bărbia copacilor

care nu au ştiut să-şi îmbrăţişeze luna

cât era noapte.

îmi îndoi ochii

şi îmi modelez inima

pentru că acum mai am doar linişte

din care să îţi creez

aceste cuvinte târzii ... atât de goale de silabe

pe cât încărcate de sens.

mă întind spre tine

pe un vers ca o ramură subţire

şi mă prefac în umbra ta.

şi tac în cor cu lumina ta

mai pală decât aş fi vrut

şi mai preţioasă decât am ştiut.

mă sparg de malul trecutului ca un val.

mă împinge vântul către tine

şi renaşte în mine iubirea

... ca un cal troian?

stau la margine de drum şi culeg

zgomot alb pentru ieri

din praful rămas de pe tălpile tale;

nu am nimic nou să-ţi ofer;

doar că astăzi, pentru un minut, 

în onoarea ta -

întunericul de negrăit din gâtlejul meu

este Altfel.

despre un loc important

Am venit unde se merge în siguranţă pe întuneric,
iar umbrele strălucitoare ale felinarelor
îmi ţes o nouă poveste pe pânza de păianjen a eului.

Pregătită pentru cel mai important examen la materia Viaţă,
după ce am citit lacrimi uscate şi sudoare în loc de cuvinte
în cartea zgomotoasă despre cum se tace împreună,

singura întrebare care mi-a picat
este o foaie goală.
Cea mai reală formă de empatie -
cum să mă bucur de curcubeul meu în tonuri de sepia
şi cum să nu îmi trădez albul interior
sau adevărul din cele şapte culori şi un milion de nuanţe
care eşti tu

cu absenţa ta,
cu viaţa care fierbe în tine,
cu felul în care eu am trecut

prin acest loc ce nu mi-ar putea
părea un acasă atât de perfect,
dacă nu mi-ar fi oglindă
reflectând prezenţa şi esenţa
propriului meu suflet.

cum îmbrăţişezi un vultur

înveţi să asculţi
nemişcat ca pământul.
pentru asta, e neapărat
să-ţi dezvolţi un simţ al văzului
ca nisipurile mişcătoare,
să te legeni cu vântul
şi să păcăleşti moartea molipsitoare
a celui din faţa ta.

nu ai voie sub nicio formă să zbori!
trebuie să te prefaci că înălţimea
nu înseamna nimic pentru tine.
ia-ţi gândul de la a îţi expune
diamantul tău de suflet, ascuţit şi preţios,
să ţi-l admire unul sau altul.
tu eşti de colecţie. aşa, viu, atins de pensula cerului.
nu da voie nimănui să te împăieze
nici cu puşca, nici cu promisiunea focului
şi nici cu o vorbă buna când eşti la capătul puterilor.

fii şi tu vultur.

gustă şi tu deşertul
ca să înţelegi cum e să simţi, pe rând,
fiecare fir de nisip al disperării.
aminteşte-ţi, tu trebuie să auzi fără să îţi ciuleşti urechile.
să laşi amprente fără să atingi.
dacă, totuşi, ai nevoie să atingi
vreun nor mai pufos în drumul tău -
pentru dumnezeu, nu care cumva să strănuţi,
îmbătat de iluzie.

atacul trebuie să fie precis
la miimea de secundă
sau poate şi mai mult, creează-ţi un fel de timp
prea mic să fi fost inventat
de cineva care se crede mare
stăpân al aerului.

muşcă. înfruptă-te cu carne vie,
bogată în momente magice şi proteine fără nume.
mestecă. ajungi într-un moment în care ştii, fără să studiezi,
cum să nu îţi mai cenzurezi pofta.
înghite binele şi există
ca şi cum nimic nu ar fi mai valoros pentru tine
decât clipa asta de vulnerabilitate în doi
când te arunci din rai fără regrete

ca să devii muritor şi să-ţi rişti viaţa
îmbrăţişând un vultur.

ia timp până rămâi fără cuvinte

ia timp până rămâi fără cuvinte.
liniştea fierbe încet
la focul mic al unui dans
pentru două inimi albastre.

ia timp până rămâi fără cuvinte.
secundele mele fără tine.
orele tale cu mine.
calendarele noastre prea murdare
unul de cerneala celuilalt.

ne pictăm în afara conturului
şi plângem ca nişte copii
care cresc cu un milimetru
(unul sub ochii celuilalt,
unul în umbra celuilalt)
şi îşi dau seama că nu sunt mari pictori
(dar tu eşti văzul meu cel mai clar,
eu sunt lumina ta cea mai lumină).

durează o viaţă într-o zi
până înţeleg, până te găsesc întreg
într-o firimitură din durerea mea.
viu. o apă curgătoare prin mine
care nu se lasă până nu-mi potoleşte setea;
eu, o sete care te iubeşte
chiar şi când trebuie să îngenunchez,
să mă aplec după tine în noroiul
cel mai noroi din mine.