Melodie (pregătiri de primăvară)

 

Roua

începe

cu frigul.

Ne ştim

prin corpurile încordate

şi foile albe din noi

din care am construit ziduri

pentru că asediul

s-a întâmplat

cu adevărat.

Ne vedem

prin aceste ferestre murdare, cuvintele

în limbi care nu se lasă

domesticite.

Ne vedem!

Curăţăm termopanul 

cu spumă de întrebări

şi răbdare.

Din inimile noastre

se întind mugurii,

o grădină către cealaltă

ne mişcăm uşor în lumina soarelui.

Din frig

ne facem picături de rouă

şi curgem 

una spre cealaltă, fără grabă.

 

în grădina de liniști

plivesc zgomotul
dintre coardele harpei
până rămâne doar muzica
înmugurind
în straturi.

ispășiri

ploi

acid peste ploaie

să nu te uzi.

 

după ce ai sădit

buruieni

care ar fi putut

crește fără ajutor,

sălbatice,

 

aștepți să te înfrupți

din grădina

plivită, privită, iubită

și hrănită

de altcineva.

 

ai îndulcit pământul

cu tone de plastic colorat;

pădurile verzi-palid

urlă din rădăcini.

 

privighetoarea amuțită

așteaptă momentul potrivit

să cânte.

tragipoetica

mă scald în sunete
îngemănate

dar în mâna care ține stiloul
nevăzut suspină sângele
cu dor de duet
fără orchestră

la fereastră așteaptă
o lume nouă în fiecare secundă
razele de soare alunecă
pe mine ca pe un tobogan
cad pe hârtie moale
înfloresc

îmi plouă
sunt pământul însetat
care dăruiește până la
ultimul strop
mi se ciocnesc ideile nori
și tună
în genunchii mei furtuna
abia începe
și deja s-au curățat sate întregi
ca să iasă grădina asta
din semințe și visuri

poeziile sunt semințe dragii mei
le poartă vântul sau ba
uneori cinci cuvinte se întâlnesc
în locul și momentul potrivit
și întregul univers se schimbă

dar cunoașteți voi oare
oamenii din care s-au născut cuvintele
cum stau singuri cu o sfâșie de hârtie companie
observatori din exil
ai anatomiei unei iubiri
pe care prin natura poeticii
nu au dreptul să o atingă

sau s-ar spulbera iluzia
toată

să ai un loc unde nu te poți întoarce

să ai un loc unde nu te poți întoarce
înseamnă că îți miroase inima a grădină de trandafiri
cărora le-au dat spinii.
îți sunt ochii plini de semințe -
altfel nu ar crește în tine puii de dor
de vânt.
să ai un loc unde nu te poți întoarce
înseamnă că s-a născut din tine un "acasă"
care nu exista înaintea ta decât ca set de coordonate
steril, neiubit
și mai înseamnă că pașii tăi au avut puterea
să te poarte pe drumuri mai multe,
să picteze în tine lumi necunoscute, fără garanții.
să ai un loc unde nu te poți întoarce
și să se rupă fâșii de frumusețe din tine
tăindu-te ca sticla spartă în măruntaie
înseamnă că, măcar pentru o clipă smulsă din eternitate,
ai Trăit.

răbdare

muzica îmi curge prin toți porii.
un râu de vibrații îmi izvorăște
din plămânii-păduri ascunși adânc
în pântecul soarelui
care plânge cu un ochi și cu restul trupului
luminează.

sunt acasă aici, în mine,
când între cuvinte rostite sigur,
rostogolite pe limbă, într-o mie de limbi
rugate să se ardă complet până-n tăcere,
îmi găsesc rădăcina
adânc în miezul timpului.

și plânsul devine cântec.
și cântecul rămâne.
și în așteptare înfloresc
trandafirii albi uitați în mine.

holograma

poate că raiul este un gazon neted

cu fire violet de cer crescând din apus

uniform şi poetic

doar pentru că paznicii seninătăţii

mătură oamenii îndureraţi

de pe alei, îi smulg dintre tufişuri

ca pe nişte păpădii cu suflet uşor

de dezrădăicinat.

poate că de fapt raiul este o boală mintală

a celor cu zâmbet prea elastic

ca să rămână o clipă, să mediteze

în poziţia lotus pe solul denivelat

al unui nor în timp ce se destramă

în fâşii de ploaie.

poate că raiul n-ar mai exista dacă

ne-am putea recunoaşte în oglinda

fulgerelor ca nişte tăieturi pe cord deschis

fără anestezic.

poate că dacă ne-am primi rănile deschise

cu braţele deschise şi cu ochii deschişi,

întunericul-puroi din ele,

nu am mai avea nevoie de rai

şi în grădină am creşte

fiecare la înălţimea miresmelor

din culoarea propriei voci rostind adevăr.

grădina cu păpădii

mă adăpostesc de furia fulgerelor
de pe faţa iubitului cer
în grădina cu păpădii.
aici, dacă îmi ud din inimă florile,
nu doar înfloresc: se însoresc
de iubire.
bălăriile cu raze sunt de ajuns
ca să lumineze o viaţă,
să dea sens
acestui drum noroios către mormânt.
în grădina cu păpădii, doare mai puţin
când îi cad petalele singurului trandafir
şi-mi ajung spinii la inimă.
cu sângele meu
şi cu fructele dulci ale unui cer încruntat
mai iubit decât s-ar fi cuvenit,
îmi hrănesc mai bogat fiecare păpădie în parte
până învaţă să-şi prefacă zilele gri
în adevărate simfonii de vânt şi de înţelepciune.
aşa, şi eu, dintr-un fir de păr alb
de care cândva mă temeam,
îmi fac aer şi pământ şi poftă de soare,
de soare adevărat pentru fiecare
şi muzică vie, falsă, izvorâtă din seva mea
chiar dacă versurile nu sunt despre trandafiri.
chiar dacă păpădiile mă părăsesc cu dor de aripi.
chiar dacă toată grădina din mine este numai un pretext
să înţeleg, în sfârşit, că şi eu, şi tu, şi viaţa, şi moartea
nu suntem nimic altceva decât
învăţăcele păpădii ...

viaţǎ bonsai

am deschis ochii
umezi de timiditate.

era dimineaţǎ

şi încercam sǎ vǎd,
printre razele neaşteptate
de soare,

dacǎ sunt

stejar
sau
salcie plângǎtoare
sau poate

aveam eu sǎ înfloresc?


*


fiecare grǎdinar
m-a tǎiat puţin

în felul lui aparte.

a curs sevǎ
din mine

ca un jurǎmânt
sacru

pânǎ mi-au încǎput
rǎdǎcinile
într-o poezie.


*


am fost udatǎ

de fiecare grǎdinar
în parte

cu apǎ sfinţitǎ
prin prezenţa totalǎ
în spectacolul
care mi se pregǎtea.

ca la japonezi, de trei ori:

o datǎ pentru vas -
sǎ-mi fie prietenia
acasǎ
şi sǎ trǎiesc
ca o mlǎdiere de ramurǎ
în vânt.

o datǎ pentru sol -
sǎ am o poveste
în care sǎ îmi înfig
rǎdǎcinile
şi din care sǎ extrag
sǎruri minerale
hrǎnitoare sufletului meu.

şi o datǎ pentru copac -
sǎ înţeleg cǎ eu sunt
fiinţa ce respirǎ aici,
în spaţiul şi timpul ǎsta mic
în care mǎ simt mare

şi, cu o sârmǎ de curpru
sau
o tǎieturǎ minuţioasǎ
sau poate
prin plantarea unui nou bonsai
alǎturi de mine,

fiecare om din viaţa mea
îmi poate fi grǎdinar
în felul lui aparte

monologul unui trifoi cu trei foi

ne-am împletit
până am format rădăcină comună
în grădina lui hades
pentru că nu există respiraţie fără moarte.

pe rădăcină
au crescut mai multe flori
decât am învăţat noi să numărăm
şi atâtea buruieni
încât grădinarii ezită să mai înceapă
plivitul.

deasupra florilor, ne cresc copaci.
copaci tineri
care abia acum se încarcă de fructe
şi încep, încet, să cuprindă lumea
într-o binecuvântare de umbră.

şi uite, uitaţi-vă bine
cum deja ne cresc ramuri tuturor
chiar dacă nu suntem toţi verzi
întregul an.

minunat, tună
şi ni se ceartă frunzele.

ne este atât de uşor să cădem în vânt.
dansăm pe ritmul pierderii
din cauza refrenului obsedant
şi nu mai ascultăm
muzica de fond a paşilor împreună.

ce ştim noi
despre sevă?

cât suntem de acord
să auzim
despre seminţele de adevăr
şi cum se plantează ele
ca să ne înflorească iubirea?
cum ne putem face fotosinteza
când avem un singur soare
şi, orbiţi de strălucire, nu mai privim
cum ne înverzim unul pe altul
în fiecare clipă?

viaţa este molipsitoare
în grădina asta.

iar când vântul ne îngenunchează,
eu văd un cor de frunze
care fac repetiţie pentru concertul existenţei
de-a lungul întregului curcubeu.

da, am primit furtuna
cu braţele deschise
în măduva oaselor;

acum e timpul.

ne amintim că suntem
împreună
într-o grădină destul de paradisiacă
şi ia multă răbdare

să atingem cerul
cu vârful fructelor noastre.

plastilina roz

imi trec degetele peste ea
si in nari imi simt copilaria
ca primul fulg de zapada
pe haina de toamna tarzie.

intai o gauresc
sa fie un abis, ca mine.
dau forma tacerii
care imi striveste florile
din gradina sufletului
ca nu asa trebuie sa ma bucur.

asa, cu tine mereu intr-un colt de voce tremurata,
nu am voie sa traiesc
si a iti fi alaturi nu este nicidecum un motiv bun
ca eu sa fiu aici.

ma fac mica
si pe ea, odata cu mine,
o storc de existenta
sa vada toata lumea ca nu sunt
intreaga.

sa stie toti ca ceva in inima mea
ar trebui sa aiba alta arhitectura,
ca eu nu joc curat
si asta ma doare ca si cum as fi
un raft de scrisori prafuite,
netrimise.

brusc, imi dau seama
ca asta-i joaca:

ii pot umple zgarieturile
si acoperi trecutul
pana devine o sfera perfecta
si eu arunc si prind mingea,
o prind si o arunc, mereu o
prind.

zambesc
ca o cometa pe care tocmai ai descoperit-o
si chiar daca uneori iti mai vine inca sa plangi,
stii in adancul tau
si stiu, undeva intre atomii oaselor mele -

ca viata e ca plastilina:

eu pot oricand sa ma remodelez.

aleg sa imi traiesc blasfemic bucuria
caci in gradina sufletului meu
florile se incapataneaza sa inmugureasca
an dupa an.

cine zice ca trebuie
sa fiu gradinar de zapada,
rece si sfant?

ma remodelez
si acum am voie sa cred
in mos craciun.

terapie (cu ceai de frunze moarte)

vreau sa stii
ca mi-ai lasat
un pumnal vopsit cu sange
in par
data trecuta si-nca de vreo doua ori
desi nu-mi mai pasa ca rosul e la moda
si eu m-am razbunat tacit
manjindu-ti copacii din fata blocului
cu lacrimi si scrum de lacrimi
prea asfintite, prea sincere sa le plang
impreuna cu tine.

asta este o rana plagiat.
n-am timp
pentru atata leucoplast spiritual
si nu-i treaba ta
cum mi se lipsesc degetele
de sufletul tau
ca de un abtibild cu lipici expirat.
hai mai bine sa vorbim
despre umbrele plopilor din copilaria ta!

am nevoie de la tine
de un strop de soare
care ti-o fi ramas prin buzunar
din vreo ora pe care am petrecut-o
amandoi cu inima goala in ochii deschisi ai celuilalt.
am nevoie macar de steaua
care desi nu-mi lasa foc pe retina, ma incalzeste
asa ca te rog, da-mi voie
sa-mi fac fotosinteza asa cum stiu
iar dupa ce norii se prefac in ploi de bucurie deasupra noastra
ne putem vedea de umbre,
de lucruri serioase si vechi, ca zilele mele fara tine
si cladirea unui nou spectru vizibil
dincolo de pata mea oarba.

pe bune?!
zilele tale fara mine
sunt tot ce conteaza
si nu uita vreo clipa
ca te bucuri doar de un soare alergic.
umbra pe care o faci pamantului
nu imi cuprinde conturul
iar tu nu ai voie niciodata, niciodata
sa ma intrebi ce nuante vad eu
si-n ce nuante as prefera sa fiu singur.
eu locuiesc intr-o luna plina
la care nu vreau nici sa incerci sa zbori
nici macar ca sa-mi spui
ca ti s-au vindecat gaurile negre din inima.

si daca eu prefer sa fiu langa tine
aici si acum, sa invat
cum se merge dreapta si invingatoare
alaturi de cineva?
daca eu vreau sa ma imprietenesc cu umbra
si sa vad acolo
macar un ciob mic ramas din lumina ta?

gresesti.
eu vreau sa-mi spui
orice ai avea nevoie in afara de ceea ce ai nevoie;
nu vezi ce bine? ai dreptul sa respiri orice
in afara de atmosfera respirabila.
tu nu-ntelegi?
eu nu vreau sa ma inviti in gradina ta
iar daca pasii mi-au ratacit vreodata
pe nodurile cararilor tale, era doar un moment de trecere.
in sinea mea, eu stiu mai bine
ca tie iti trebuie
terapie cu ceai de frunze moarte-
poate doar cu o lingurita de zahar in plus, asa, sa faca banii.


... si tot nu stiu ce s-ar intampla cu mine
daca as lasa ceasca asta jos
si mi-as turna din ibric o viata noua, aburinda;
ce s-ar intampla
daca mi-as lua alt nume si m-as duce haihui
si ti-as lasa tie gradina asta plina de balarii
sa vezi daca o singura lingurita de zahar
face intr-adevar sa alunece mai bine pe gat frunzele moarte
si daca chiar e de ajuns o ceasca de ceai si un la revedere de gentleman
ca sa mi se ia frigul de pe piele.

locul sigur

te poti ascunde
in pieptul meu

unde pasii tai
nu sunt prea grei
pentru gradina

asa ca urmele
pe care le lasi
raman netede
si curate

ca pagina
unde poti scrie
o noua poveste

*

te poti cuibari
aici, intre atomii inimii mele,
sa-ti amintesti
ca te-ai nascut in lumina,

ca intreaga ta fiinta
a fost, este si va fi
aurora boreala.

*

hai, intinde-te
pe sufletul meu elastic
si ia cat vrei
caci intotdeauna va mai ramane
pentru data viitoare.

vino cu mine
aici unde salciile plangatoare sunt regine
si tu dansezi cu vantul
pe ritmul refuzului de a cadea la pamant.

tu plangi sonate in loc de lacrimi.

*

aici, poti sta in tacere
la sanul raului
iar muntii iti vegheaza
fiecare bataie a inimii

si esti binevenita oricand, oricand
intre bratele mele
facute dintr-o mana de pamant fertil
si-o tona de visare.

*

da-mi voie sa te conduc
in lumea asta
unde toate cuvintele sunt potrivite
si iubirea intotdeauna

se asorteaza cu ochii tai.