Bucuria de a Dărui

 

Un creion. Un pumn de caise.

O batistă. Un pahar de zmeură

la plimbare împreună prin piață 

între mirosuri care se pierdeau

unele într-altele și în amintirile 

mele din viitor.

Pe drumul vieții împreună,

ți-ai lăsat o amprentă de iubire

pe atâtea lucruri de zi cu zi

care vorbeau despre rutina noastră 

până am crescut 

și m-ai cunoscut.

Lucrurile s-au schimbat,

cântecul constant al inimii tale 

ascuns undeva într-un colț de felicitare

scrisă de mână, niciodată. 

Îmi amintesc de mine copil,

visând la un dar mai plin de bucurie și vis.

Îmi amintesc de mine adultă, psiholog

cu prea multă cerneală sub păr 

și prea puțin curaj să intru 

în camerele umbrite ale inimii,

vrând să știi că prezența ta

nu trebuia învelită în ciocolată 

ca să conteze.

Acum te aud.

Închisă după gratii de distanță,

doar cu o mână de bani și o imagine 

cât o mie de cuvinte strâmte 

prin care să șoptesc anonim tot ce

e poezie vie în mine,

înțeleg în sfârșit 

limbajul creioanelor cu modele colorate

și al ascuțitorilor și mai ales

al felului cum ai început să ții 

ritmul dansului meu prin noi identități și nevoi.

Până la urmă, fiecare prin ceața rănilor ei,

ne-am văzut una pe alta.

Degustare de Claritate

 

te văd 

ca pe steaua 

din poezia preferată

te văd

în mine

raze care mă mângâie

din interior

foc care mă ceartă

de sub propria piele

dor 

ca un incendiu

care nu se stinge cu apă

ci cu un da din toată inima

da

chiar şi pentru nu

te văd

cum iubeşti

ca un râu puternic

croindu-şi drum printr-un labirint de bolovani

pe care nu ştii cine ţi i-a pus în drum

azi te văd cum iubeşti

ca mine

te văd cu ochii închişi

stea din constelaţia mea

sens ce aşteaptă

cuvântul care îmi stă prea răbdător

pe limbă

de-atâta amar de timp

oare tu mă vezi

văzându-te?

 

Înrozire

 

Vine vremea celei de-a doua ierni

când totul trebuie să înmugurească

după sălbatica inimă 

a grădinăresei.

Când nu mai e timp pe pământ

pentru înfrigurarea gheţii

ori pentru florile ei perfecţioniste,

te aşezi confortabil în tine.

Respiri soarele 

uitat ca o pată încăpăţânată

într-un colţ din fiinţa ta pe care te-ai străduit

prea din greu şi prea mult să nu îl vezi.

Îţi înghiţi curajul ca pe o pastilă amară

şi expiri muzică.

Laşi să ţi se golească plămânii

de critici şi de aplauze.

Laşi să se limpezească oceanele în tine

şi devii aroma, culoarea, textura senină

pe care ţi-ai scris-o în măruntaie

de când te ştii, 

de când nici nu înţelegeai

că ce îţi dictau alţii 

e zumzet de tăceri fără conţinut.

Vine vremea celei de-a doua ierni -

te vei transforma, poate, într-un cireş înflorit

sau într-un val care umple clipa de viaţă

până la refuz, până te vei spulbera în picături rebele

de simfonie. 

 

Mama surogat și iubirea autentică

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La tezaurul de lumină

al Mării

rămân datornică;

mi-a împrumutat cândva 

o promisiune de sens,

un val de viaţă

când eram mai mult decât moartă,

iar acum trudesc

să îi răs-plătesc mar-inimia

cu un pumn de încercări 

şi-un mănunchi de erori

să mă ridic din genunchi, 

din nisipurile mişcătoare

care mă iubesc mai mult în pântecul lor înecăcios

decât în orice urmă a bucuriei de a fi.

O văd încă

în fotografii, în poezii, în lumina firească

ce mi-a rămas pe piele de când am aflat-o:

cândva, m-a iubit şi o Mare

care nu avea nevoie de mine

şi m-a primit ca pe un cadou,

să plutesc uşoară şi liberă 

în deplinătatea ei.

Când generozitatea generează sens

 

Să vopsesc toate zidurile cu poezie

până devin transparente. 

Să îmi sparg inima

ca pe o puşculiţă, ca pe un caleidoscop,

să mă joc cu mărgelele colorate viu de empatie

şi să fac modele pe asfaltul răcoros, 

să se simtă auzită toată lumea care nu îşi permite

să se rostească pe sine până la ultimul cuvânt

şi să îşi ceară dreptul din naştere

de albină care nu ştie ce gust are mierea. 

Să construiesc turnul Babel în mine însămi,

semeţ, până în cerul gurii, 

ca să înţeleg toate vocile care se ciocnesc

în trecutul meu, în prezentul lor

şi să nu mai fie nevoie de nicio cărămidă de neînţelegere

în jurul meu.

 

Adevărul crud și regretele coapte

 

Mi-ai fost alături, sub piele,

când ai avut nevoie de căldura mea

care părea să răsară din lumina ta,

mi-ai fost alături cu vocea mai moale

şi mai rapidă decât lumina

când îmi stătea la revedere pe limbă

şi încă nu storseseşi toate poeziile de dragoste

din mine ca cerneala dintr-un stilou de plastic.

Am crezut în tine 

cum nu cred unii nici în dumnezeu.

Trupul tău se trăgea din pământul

solid care mă prindea oricând cădeam.

Am fost atât de transparenţi unul cu altul

încât ne-am lăsat reciproc vânătăi 

pe trecutul ca ursuleţul din copilărie

deja rupt de prea mult dor 

şi am jurat că asta inseamnă să fiu

iubită.

Mi-ai fost alături mereu,

mai puţin prin pandemie, morţi, război,

mi-ai fost cântec de leagăn pentru adulţi, lipit de timpan,

să nu pot auzi cum mă usturau strămoşii

pe care i-am înmormântat fără fast la mine în carne,

şi ai tăcut numai când ai greşit dureros

iar eu am sărit prea repede să te iert

ca şi cum viaţa îmi depindea de asta.

Tu erai fundaţia pe care mă reconstruiam

după atâtea răni cicatrizate, încât nu mi-am crezut

tălpile când am simţit, pentru o clipă, la început, că tremură

pământul pe care încercam să mă ridic.

Când a contat, 

când am lăsat să cadă o singură umbră de adevăr pe tine,

acum că universul rămâne tot mai alb 

în liniştea de după o mie de explozii -

eu, cu mâinile goale. Tu, de negăsit.

Deşi îmi ştii bine 

numele şi adresa şi inima şi singurătatea 

şi doliul şi durerea pe care am putea-o 

rupe ca pe pâine la masa nedreaptă 

la care stăm amândoi, vrem nu vrem,

şi cum să umpli golul dintre noi cu o mână întinsă.

Iată, un miracol: o poezie după care

chiar pun punct. Fără să te iert.

 

Încăierarea

 

Mă iau la trântă cu o carte.

Mă fac elastic.

Îmi trage pumni de hârtie

şi eu îi savurez

ca un oenolog plictisit.

Lasă vânătăi de infinitiv

pe limba mea muncită

de texturi aspre, grăbite.

Cine va înţelege? Dau mai departe

scrisori de iubire duşmanilor mei.

Nu mă simt poartă. Mă simt zid lichid,

mă simt poezia recitată pe din afară la grădiniţă

când nu înţelegeam versurile, dar nicio propoziţie

nu-mi venea prea mare sau prea târziu.

Mă lupt cu fiecare literă, negru pe alb, ca pe vremuri,

îmi caut propriul nume în dicţionar

şi vin acasă cu cerneala altor cărţi pe tricou.

Şi nu mă opresc.

Pentru că există aer care mă pofteşte să îl respir

şi oameni care mă poftesc să îi iubesc

şi zile aglomerate între coperte albe,

pe care încă vreau să le deschid

curioasă ca o pisică, optimistă ca un cioclu,

şi simboluri pe care încă merită să le port

şi clipe care se întorc spre mine din viitor şi vor să mă inspire

în limbi în care încă nu ştiu nici să spun bună ziua.

Aşa că ucid cuvintele. Rescriu ideile.

Port două feţe deodată cum nici o monedă nu poate

Mă zgârii cu câte un sens. Mă trag copilăriile greşite

de câte un picior, sub apă.

Mă smulg din mine către suprafaţă

şi rostesc fiecare piedică

în nuanţe de echilibru.

Musafira

 

 

Poveştile toate, de-a fir-a-păr

despre ce nu mi-a ieşit şi unde nu am intrat

şi cine nu m-a iubit în nuanţa potrivită de beznă

şi ce om cu noaptea în suflet nu m-a văzut

luminoasă, de asta nu m-a urât,

şi ce am fost prea mult şi ce nu destul,

minciuni îmi toarnă pe săturate, aburinde,

în cana crăpată pe care mă mândresc că am dres-o cu fire de aur,

cea care pocneşte ameninţător la fiecare grad

peste temperatura camerei,

peste temperamentul păcii mele cronice

ca un asediu în propria tăcere

când în inima mea se ţipă Adevăr.

Mă socoteşte pe degete şi mă nesocoteşte

până mă fac oase lucioase şi neant prăfuit. 

Se aşază în mine ca într-un fotoliu comod pe care îl ştie din copilărie,

de când era copac, de când era câmp deschis.

Mă ameninţă cu un cuvânt mare cu vârful bont. 

Îmi ţine predici despre zei in care, instinctiv,

n-am crezut niciodată. Mă împarte 

ca pe o fracţie prea complicată,

mă scade din pământ şi nu îi dă cu rest. 

Îmi spune că prietenii mei sunt picături de rouă,

iar limba în care îmi vorbeşte ea, deşert. 

Şi eu o iau în corpul meu ca într-un refugiu. 

O ţin în braţe şi în lacrimi. 

Uneori, rar, când mă priveşte răsăritul

din unghiul potrivit, la ora potrivită, 

îi prind faţa între palmele mele sărate

şi văd cât de mult mă iubeşte

fetiţa asta speriată, mai tânără decât primul ei pas,

cu mama cu capul plecat şi tata întors cu spatele. 

Câte poveşti nu ştie. 

Nu ştie că scrie. 

Nu ştie nimic altceva decât poezia asta

pentru adulţi pe care nu i-a crescut nimeni.

S-au trezit doar, seminţe ameţite, 

că au petale mari şi parfum de nerecunoscut

şi zumzet de albine

şi, înrădăcinate-n durerea lor, n-au aflat

că se pot întoarce către lumină.

Musafira adoarme la mine în piept. 

Inspir. Expir. 

O aştept.

21 iunie

Tu îmi ești 

ziua cea mai iubită de soare.
Ziua iubită de soare chiar printr-o perdea groasă de ploaie
și printre dinții mei care știu limbajul tunetelor.

Iar prin trecutul rece care îmi curge uneori
pe șira spinării când ceva din întâlnirea noastră
seamănă a noiembrie și a furtuni care m-au luat cândva pe sus,
tot îți simt razele pe piele. Vocile noastre
se împletesc ca un curcubeu. Ne înțelegem
rănile și puterea dincolo de alb.

Cred în tine și crezi în mine
ca o religie care se creează din propriile măruntaie de mit.
Focul din noi este blând. Frigul din noi este fertil.
Formăm un trib. O familie de inimi
destul de spațioase să putem cuprinde în iubirea noastră
intreaga lume, pas cu pas.

E destul timp. E destulă lumină. 

Sunt o bombă atomică.

Fierb norii 

cu natura ființei mele
presată, înghesuită într-un univers
cât o celulă de prea iubire.

Unii se fac bucăți
înainte să îi atingă
sensul cuvintelor
pe care le-am suflat în aer
ca pe niște pufi de păpădie.

Alții, la mile distanță, insule
cu milă în inima lor de piatră
pentru care compasiunea
ar fi vulcan și ar stinge tot oceanul,
își negociază nisipul cu valurile,
ridică vocea ca pe spumă
și se prefac că nu aud explozia.

Ei folosesc cuvinte greșite. Citesc istoria
numai din cărțile scrise de învingători.
Ei cred într-un univers de zahăr topit,
într-un dumnezeu caramelizat, arbitru
nedrept - dar de-a dreapta lor.

Sunt oameni de care mi s-a lipit destinul uneori,
gumă mestecată atât de adânc încât am închis ochii,
am compus o simfonie a gusturilor demult apuse
și nu am vrut să aud cât de amari sunt.

Iubirea cu care explodez îmi nimicește castelele de hârtie
și mă tem să nu otrăvesc din greșeală
florile fragile de adevăr în drumul meu,
fructele încrederii încă necoapte,
când strig vorbe de vindecare
într-o încercare să acopăr zgomotul
rănilor lor uitate, pe care le confundă
cu flăcările ce îmi ard mie în carne.

cum se îngrijesc puii de ger

Liniștea
se așază pe mine ca un uter odihnit
în care și-au făcut cuib serile
și își găsesc ecou gerurile.

Ea nu se rupe în firimituri și scame
să le schimbe esența lor de flori de gheață
pe un ochi de geam.
Ea le digeră însingurarea
așa vânătă, mușcată de remușcări
și tremurândă de voci din trecut
cum este
și tot Ea, Liniștea
le-o dăruiește înapoi odată ce și-a urmat
natura de emoție
și a crescut înăuntru până i-a ieșit iubirea prin pori
și s-a făcut primăvară.

intensitate

plutesc în pântecul electric

al furtunii, din picăturile 

ca un pulover gri, greu,

mâncat de molii și care îmi zgârie

cele mai sensibile răni.

tot corpul mi se face scut. 

deschid ochii. din firele de păr albe

îmi curge șiroaie otrava

și iubirea strânsă ca un pisic speriat

de o lume care nu înțelege 

cum e.

simt miros de cireși în floare,

iarbă cosită și pământ umed. 

sunt 

în livadă. primăvara mă mângâie pe obraz

cum nu știam că pot fi

atinsă. 

idilă lingvistică

să ajung să mă simt acasă
pe limba ta

papilă gustativă aclimatizată
la mirodenii străine
ce au părut cândva un vis
și fructe care miros dulce ca sânul mamei natură
deși parcă ieri se coceau numai în basme

să îmi vibreze corpul
imediat la cuvinte care înainte
sunau a accent spart înghițit pe nemestecate
și prin contrast ca printr-o fereastră spre un alt univers
emoția să mă îmbrățișeze aproape
fără să treacă prin vama gândurilor
sensul să intre și să iasă din mine simplu ca respirația

ca să ajung să mă simt acasă
pe limba ta

întinsă pe canapeaua substantivelor tale
înotând încrezătoare în curgerea verbelor tale
oricând la jumătate de pas de interjecțiile tale

mi-aș înțepa în fiecare zi inima cu un ac înroșit
în greșeli ca într-o piele de șarpe
să cresc din spuma celei care am visat
un eu pe care încă nu îl cunosc

uterul turcoaz

în sfârșit te uit. uit cât de greu a fost
pe uscat - în aerul poluat dintre cuvintele tale 
gratii de fier ruginit -
eu, floare de hârtie, niciodată de ajuns.
nu am încăput în ochii tăi discromați
și nu ai mirosit diminețile din mine
semințe de bine aduse de vânt.

imponderabilitatea
transparentă turcoaz
mă îmbrățișează.
plutesc în miezul ei
până când între valurile brațe
îmi pierd forma de om.
sunt doar un fetus fericit
într-un pântec de nisip catifelat.
aud vocile verzi ale copacilor.
muntele abia îmi simte vibrația
sub buricul lui muncit de milenii
și de iubiri despuiate de cuvânt.
mă întind moale după cum bate vântul
și zeița mărilor mă ține în ea
ca pe o poveste scurtă - comoară,
își modelează apele după mișcările mele,
caldă ca și cum din ea izvorăște proaspătă viața.
miros a lacrimi de bucurie
și a soare portocală începând să asfințească
și nici nu mai vreau să înfloresc.
a vrea s-a pierdut. direcțiile nu mai există.
doar o dragoste maternă necunoscută înainte
se naște prin mine. plutesc
cu ochii închiși către soare -
zbor orizontal în viscerele Egeei.

2020 de mișcări din inimă și încă ceva

viața mea
transfăgărășan rupând munți de durere
pădurile se înfioară
foșnind abia în surdină se dau la o parte
în fața drumului meu încolăcit în genunchi de asfalt
prin existența asta cu o mie de noduri pe milisecundă
îmi târăsc corpul din răni
cald de vibrație
din șolduri ca un dirijor de orchestră
coordonez bucățile de mozaic
din filarmonica ochilor mei încă umezi

hai și tu, nou venit, să ne iubim fără frânghii
fără obligații, fără declarații, până ajungem
în pânzele albe de liniște ale unei îmbrățișări cu sufletul
cu febră musculară de la râs
din vârful degetelor de la picioare până în creștetul capului
pentru că, vezi tu, există dureri-comori
pe care nu poți să le duci fără să-ți rupi
coastele disperärii - așa că ce să faci?

rămân goală
îmbrăcată doar în mișcarea asta
un singur pas din nou și din nou
de lună nouă
prin bezna cea mai adâncă luminează promisiunea
respirația asta prea puternică să o închid
în cușca unei poezii

cineva să te mângâie

cu urme de scoici pe tălpi,
fire de nisip și miros de râset în păr,
soarele ți-a ars speranțele
ca floricelele de porumb
ale unui copil care abia a decis
să învețe ce este răbdarea.

sub limba lui de lumină, pielea ta
poartă neînțelegerea roșie, aburindă,
poveste tatuată ca un tremur
până la os, de oricâte ori ai rescri-o.
povestea asta și-a făcut cuib în tine
mai adânc decât cuvintele.

munți de urcat și cețuri de înfruntat
și oameni care nu văd decât iluzii marine
prin spuma spărturii valurilor la malurile tale.
chiar oamenii de lângă te cred stâncă
și nu aud cum îți zgârie marginile pietrelor
carnea, din interior. și rănile-s mute
sub apa sărată
sărutată de cultul durerii.

și zbori ... zbori cu aripi de hârtie
subțiri de trece prin ele
lumina-n surdină a lunii
cu gust de portocală.
pe pereți de vis îți odihnești capul.
gândurile îți patrulează în artere
în căutarea personajului

celui mai neașteptat, celui mai dedicat,
cineva care să nu fi mai fost scris așa
în povestea nimănui altcuiva, cineva
proscris ca tine, descris - atins abuziv de adjective,
cineva cu degete străvezii
de la șters lacrimi,
cineva a cărui ureche muzicală să distingă
în tăcere, țipătul.
cineva care să te mângâie.

lumânările își plâng carne din carnea lor
să îți poarte în ceara topită drumul
puțin mai strălucitor, în zbor
cu aripi de hârtie ...

mărturii organice

 

lacrimile nu expiră.

 

le plâng după douăzeci și doi de ani

și au același gust când îmi frig obrazul.

proaspete ca și cum ieri aș fi văzut

copiii devenind ceață sub vocile de grindină

ale propriilor părinți afoni.

 

iubirea este o harpă.

mie mi s-a spus că sunt stană de piatră

așa că am luat o inimă de piatră

pe care nu o mai las din mână niciodată

dar vai, până și în ea pulsează

căldura mea renegată!

 

iar ei ... ei erau în mine

tăceri care îmi tăiau măruntaiele,

fugi care nefugindu-se mă ardeau

din interiorul pielii ca niște ruguri

și lupte demne pentru care aveau

pumni prea slabi și țipete ruginite

și obiceiul prost de a sta în genunchi

măcar în gând, imediat ce li se spune.

 

mie nu mi-a spus nimeni

cu subiect și predicat să stau în genunchi

mie mi s-a spuspuspuspuspus

ca o rugăciune urlată până devine ordin

că nu îmi pasă de nimeni.

 

asta era tăcerea mea. părea mai ușoară.

îmi era corpul modelat din baloane de săpun

ce treceau fantasmatice pe lângă viață

de la o distanță de cel puțin doi metri,

nu care cumva să mă păteze vreun cuvânt prea răstit

și să mă sparg.

pluteam și nu știam că pot decide în ce direcție; cu atât

mai puțin, că ar conta

să plutesc, în neștiința mea, lângă cineva.

 

...

 

dar încă le port pe toate.

amenințărilețipetelerănilepecarenuleamzăritloviturilenoriietichetele

tot ce li s-a întâmplat lor și am lăsat să cadă pe podeaua capului meu

ca niște vaze de preț, să se spargă de liniștea de lemn

- tot ce am crezut că nu mi se întâmpla mie.

 

nevăzute. fără vreo importanță practică.

le port pe umerii mei care dor ca o moarte trădată

când se despart de patul - iubit posesiv.

poziția nu e pentru mine. nici drepți, nici în genunchi.

doar o încruntătură ca un caracter kanji, neînțeles

de cei cărora îl adresez, îmi stăruie caldă pe obraz

 

pentru că, întârziate, inutile și superb de vii

în sinceritatea lor uitată, lacrimile nu expiră

 

*

 

și, deși ieri nu știam să spun povestea asta,

de asta sunt aici.

cerc vicios, alungit

 

iubirea mea în valuri liniştite

curge printre insulele tale

sufletul livezii în cascade

 

muşchii mei îşi amintesc

camera încăpătoare

a unei seri târzii în care

nu trebuie să impresionez

pe nimeni

 

până dimineaţă stăm

îmbrăţişaţi dinăuntru

ne prinde în razele tentacule

soarele portocaliu de efort

când răsare

 

dar la lumina lui înţeleaptă

cu părul alb şi începutul la orizont

iubirea asta arată altfel

 

un puzzle ieftin

în culori ţipătoare

şi cu piese lipsă

 

imitaţie după tabloul

care mi s-a născut în inimă

într-o zi de septembrie

când nu eram singură

 

dar pe care nu l-am dăruit lumii

niciodată

 

iubirea mea în valuri liniştite

alunecă printre insulele tale

sufletul meu de livădar ameţit

învins de asfalt

infuzia de fericire şi efectele secundare

azi se fac

nouă ani de când ne-a privit soarele

două zâmbete care se credeau fără corp

pe aceeaşi bancă

eu pluteam cu lumina amiezii

printre crengile cele mai de sus ale copacilor

tu te pitulai la umbra unui rol bine jucat

mă întindeam pe vocea ta ca pe o saltea

în mijlocul oceanului şi nu mai simţeam

valurile

mă uitam la tine cu coada ochiului

cât să uit că te vedeam mai bine ca niciodată

tu - o oglindă în care să mă reflectez -

mă pişca ruşinea de obraz când trecea

câte un străin pe lângă banca noastră din parc

şi eu te iubeam

şi tu erai doar sticlă crăpată

te zăream printre crăpăturile mari

şi încercam să cred în mozaic

în fuziune

tu credeai în infuzii de fericire

îţi fierbea sângele

pe mine mă desenai în formă de copil

nu îmi întrebai mâinile de ce tremură pe contur

în formă de femeie

căldura electrică dintre noi

liniştea dintre corpurile noastre

poveştile banale dintre râsetele noastre

s-au copt

la soarele reflectat în sudoarea mea

şi în cubul de gheaţă ţinut pe piele până arde

şi astăzi

între firele de iarbă

mă legăn în vântul uşor

îmi simt miezul

fruct care îşi cunoaşte dulceaţa

îi hrănesc pe săraci

dar nu mai cred nici picătură

în infuzii de fericire

mă încadrez cu religiozitate în contur

indiferent de anotimp

aproape indiferent de nuanţă

eu şi vânătăile de prea mult soare

arsuri de gradul patru pe suflet  

pentru că te-am ţinut prea mult

în inimă

ca pe un munte de gheaţă

în care mi se reflecta iubirea