[Îmi stă o poezie în gât]

 

Îmi stă o poezie în gât.

Nu o pot nici înghiți, nici scuipa.
Îmi infectează țesuturile. Supurează
rana pe care nimeni nu o vede.
Stau cu durerea
și cu o lumânare în fața gurii deschise
ținându-mi respirația,
să nu mi se stingă
ultimul strop de lumină.
Încet, încet, se topește
nodul de povești fără final -
pic, pic, ploaie de lavă și piatră, câte un cuvânt
ca ceara topită
arde hârtia
ochilor naivi care mă primesc în ei,
să intru ca într-un lac sărat,
cu picioarele murdare,
să mă spăl, să mă vindec, să îmi
amintesc
cine
sunt.

Îngheț

cât pot aștepta

cu o carte întreagă
pe vârful limbii?

Invitație la blândețe în nuanțele de gri

E uşor să ierţi

ceea ce nu se va mai repeta niciodată -

rămâne doar lumina 

din tot ce ţi-a atârnat greu ca un soare gigant

în plămâni.

E lejer să ierţi

unghia lungă care nu se apropie nici cu un milimetru

de tablă, sunetul care rămâne doar

suspendat în tăcere

ca istoria când moare ultimul arbore centenar

care i-a stat martor.

E ca fiorul unei adieri de primăvară

să spui "te iubesc" unei umbre

şi ca o pană pictată pe plumb 

să te îndoieşti de cine eşti azi

trasând linii groase de cretă 

între tine şi omul de alături

când te mânjeşte cu umbra lui.

Dacă tot încerci

să îţi deschizi inima

să încapă în ea

mai multe nuanţe ale lui a fi,

poate vrei să te ierţi şi pe tine

când confunzi vremea cu clima

şi durerea absenţei cu cea a prezenţei.

Poezia

 

pentru că m-am înfăşat în poezie

când nu aveam piele

pentru că am născut poezie vie

când era secetă 

şi încă mă ştiam pom nefructifer

pentru că poezia e fereastră 

şi uşă şi strângere de mână

mă întind către tine

lichidă ca o metaforă

şi sper să mă primeşti

în casa ta de oaspeţi

ca pe o oglindă

în care te poţi vedea şi ierta

în care te poţi iubi 

puţin mai mult

decât ieri

 

Tablou gri de decembrie

îmi intră copilăria în nări
crocantă, iubită,
neinvitată

acum când în sfârșit
nu mai am nevoie de nimeni
să-mi facă o cană de ceai de tei
și să-mi spună povești din lână
împletită cu fir de vis cu ochii
deschiși,

acum când în sfârșit
am o pădure de oameni fructiferi
cu rădăcini adânci în mine;
eu, propriul tril de privighetoare.

din ce în ce mai mult
simt cum din mine se țes poveștile.
știu fiecare șiretlic textil -
al meu și al tău.
văd, chiar prin ochi mijiți,
fiecare moș cum nu e crăciun.
fiecare miracol cum începe
cu mâinile, cu urechile, cu buzele
m.e.l.e.

sunt cărămida
chiar dacă tu mă construiești
cu timp din timpul tău.
sunt lovitura
chiar dacă tu mă mânjești
cu rușine din rușinea ta.
sunt revelația
chiar dacă în ochii tăi o văd,
carne din carnea mea.

cât nu ne uitam,
ceva
a continuat să moară
în jurul nostru și în noi.
plâng cu pescărușii,
cu râurile, cu jungla.

nici nu trebuie să mă desclădesc
din costumul ăsta de beton
care nici nu mai pare strâns,
nici nu mai pare costum.

uneori am un dumnezeu depresiv în mine
care se întreabă cât gri poate încăpea pe cer,
cât dor în corpul meu care nu și-a trăit
copilăria dintâi.

dar e târziu. se întunecă
deși mi s-a preaobișnuit privirea

și din zăpadă
mai rămâne doar
mirosul de aer înghețat.

Conținere

 

Morminte vii, aburinde

ne stau sub limbă ca şi cum 

o parte din sine ar fi decis 

să nu mai fie. 

Ca un nor încordat, tremurând 

abia perceptibil, care crede

că dacă refuză devenirea ploaie,

nu îl vor mai durea picăturile 

de plumb topit. 

Iau în mâinile căuş

groapa pe care mi-am săpat-o în oase

şi tu îmi iei mâinile într-ale tale

şi poate acestea sunt cele şapte zile

în care prinde viaţă o întreagă lume.

 

cum se îngrijesc puii de ger

Liniștea
se așază pe mine ca un uter odihnit
în care și-au făcut cuib serile
și își găsesc ecou gerurile.

Ea nu se rupe în firimituri și scame
să le schimbe esența lor de flori de gheață
pe un ochi de geam.
Ea le digeră însingurarea
așa vânătă, mușcată de remușcări
și tremurândă de voci din trecut
cum este
și tot Ea, Liniștea
le-o dăruiește înapoi odată ce și-a urmat
natura de emoție
și a crescut înăuntru până i-a ieșit iubirea prin pori
și s-a făcut primăvară.

Tu

te-ai topit
într-un cuvant
și eu m-am dizolvat
într-un pas
într-o pădure
care atârna de acel cuvânt
și toată viața
care a trăit sau va trăi
se hrănește cu atmosfera
din acea pădure
totul involuntar
instinctiv

și cuvântul nu era
nimic altceva
decât o oglindă
ținută ferm în mâini
iubitoare.

abandon și angajament

îți arunci minutele
și tragi apa după ele
să soarbă din ele iubirea
ca și cum sufletul tău n-ar fi
decât o jucărie stricată
și viața, o cascadă infinită.
lași să-ți curgă prin voce
tot ce te-a otrăvit vreodată
și te surprinde
că tot ce ai sădit vreodată
se stinge ca un foc
care nu a apucat să ardă
până la stratul de albastru înțelept
al propriei călduri.

și te las ca pe cea mai bună canadiană în toi de vară.
plâng și din lacrimile mele se naște un diamant
ca o promisiune pe care nicio generație înaintea mea
nu a îndrăznit să o rostească.

Eroi în surdină

Griji. Ținem fiecare câte o
tulpină verde-bolnav cu un soare în vârf
în loc de floare. Stăm unii lângă alții
când am vrea să fugim, să ne înghețăm
corpurile până se găsește leac
pentru disperare. Dar rămânem.
Facem un buchet cât o pădure.
Cu arsuri de gradul trei pe pielea subțire
a sufletelor noastre etern nepregătite,
strălucirea lor începe să aibă ecou.
Până dincolo de marginile universului.
Până în mine.
N-am știut ce înseamnă clima continentală
în inimi care stau cuminți una lângă alta.
Fac incendiu din tot ce mă știe - din livezi,
din temple,
din magazine de bijuterii, din librării
și din băncile din parcul unde dacă voi mai păși
vreodată, voi păși singură, pentru că și eu
am ținut sori în ochii furtunilor altora
și uneori a fost de ajuns și uneori a fost de înțeles
o lecție de foc.
Mulțumesc, omule, că încă ții
păpădia asta de soare în buchetul meu ofilind.

Vieți împletite împlinite

Mi-a intrat o așchie de copilărie în carne,
subțire, rumeguș de emoție
nedigerată la timpul ei. Devine acidă
la contactul cu viscerele, îmi mușcă lacomă
din minute până devin ani. Mă uit în oglindă
la părul de argint și ochii plini
de stele stinse.

Dă-mi mâna dacă am ecou sub tâmplele tale,
în cutia ta toracică și în plămânii până la care
nu mai coboară aerul demult - dă-mi mâna
să coborâm ultimele trepte împreună
încă sperând

că privind atenți prin crăpăturile din noi
vom zări înțelepciunea moțăind pe un șezlong în colț
între raze de soare și pânze de păianjen
și, fără să se ridice la auzul pașilor, va spune
căscând: "cât te-am așteptat să te întorci
acasă în tine!"

Uragan

înăuntru.
îmi plesnește organele vitale
cu palme de apă rece.
trece
și totuși nu rămâne în trecut.
inundă cutia toracică
unde m-am ascuns
în căutarea ochiului furtunii.
văd prin țipetele jilave, mucegăite,
de copil care nu a crescut -
ura la tot pasul. dispreț în tot glasul
neornamentat cu flori multicolore
să-l transforme în glastră.
pe fereastră îmi arunc un gând
că poate uraganul s-a născut
din ceafa mea nesusținută înainte de a răsări mușchii
și poate ura cuvintelor sale înghețate - săgeți
este doar ropot pe acoperiș, muzică
pentru urechile care știu să o asculte
și poate frigul trăia deja în pielea mea
iar norii de furtună sunt doar musafiri demult așteptați

deși îl privesc adânc în ochi,
îi sap groapa marianelor în suflet
cu nevoia mea negrăită
și în continuare văd griurile metalice
cu care eram obișnuită dintr-o viață anterioară.

singurătatea din sânge și relațiile în relief

oglinzile joacă ping-pong cu lumina.

al cui e rândul?
la cine s-a oprit infinitul?
întunericul rămâne neted.
am nevoie de timp
să pot desena din nou pe el
un șotron complet
din praf de stea.


din când în când
îmi cad în ochi
așchii de amintire

și iarba proaspăt cosită
are gust sărat.


mă tot întorc spre rană
ca spre Mecca

și necredincioșii cred
că numai pentru spectatori
îmi trăiesc viața ca pe o cursă
cu obstacole.


o viață în genunchi
în fața unor oameni orbi și surzi -

mă închid ca o cutie muzicală
și liniștea nu are miros
să îi atingă. 

mărturii organice

 

lacrimile nu expiră.

 

le plâng după douăzeci și doi de ani

și au același gust când îmi frig obrazul.

proaspete ca și cum ieri aș fi văzut

copiii devenind ceață sub vocile de grindină

ale propriilor părinți afoni.

 

iubirea este o harpă.

mie mi s-a spus că sunt stană de piatră

așa că am luat o inimă de piatră

pe care nu o mai las din mână niciodată

dar vai, până și în ea pulsează

căldura mea renegată!

 

iar ei ... ei erau în mine

tăceri care îmi tăiau măruntaiele,

fugi care nefugindu-se mă ardeau

din interiorul pielii ca niște ruguri

și lupte demne pentru care aveau

pumni prea slabi și țipete ruginite

și obiceiul prost de a sta în genunchi

măcar în gând, imediat ce li se spune.

 

mie nu mi-a spus nimeni

cu subiect și predicat să stau în genunchi

mie mi s-a spuspuspuspuspus

ca o rugăciune urlată până devine ordin

că nu îmi pasă de nimeni.

 

asta era tăcerea mea. părea mai ușoară.

îmi era corpul modelat din baloane de săpun

ce treceau fantasmatice pe lângă viață

de la o distanță de cel puțin doi metri,

nu care cumva să mă păteze vreun cuvânt prea răstit

și să mă sparg.

pluteam și nu știam că pot decide în ce direcție; cu atât

mai puțin, că ar conta

să plutesc, în neștiința mea, lângă cineva.

 

...

 

dar încă le port pe toate.

amenințărilețipetelerănilepecarenuleamzăritloviturilenoriietichetele

tot ce li s-a întâmplat lor și am lăsat să cadă pe podeaua capului meu

ca niște vaze de preț, să se spargă de liniștea de lemn

- tot ce am crezut că nu mi se întâmpla mie.

 

nevăzute. fără vreo importanță practică.

le port pe umerii mei care dor ca o moarte trădată

când se despart de patul - iubit posesiv.

poziția nu e pentru mine. nici drepți, nici în genunchi.

doar o încruntătură ca un caracter kanji, neînțeles

de cei cărora îl adresez, îmi stăruie caldă pe obraz

 

pentru că, întârziate, inutile și superb de vii

în sinceritatea lor uitată, lacrimile nu expiră

 

*

 

și, deși ieri nu știam să spun povestea asta,

de asta sunt aici.

Degustare de Viaţă

Erai o străină
și m-ai invitat la o poveste tristă,
dar nu te cunoșteai atât de bine încă
așa că ai pretins că mă inviți la o cafea
cum nu mai băusem eu niciodată.

Amarul din ea și amețeala din baia cu bec verde după
meritau savurate la fel de mult ca dulceața laptelui.
Mama vacă. Iubirea care n-a fost.

Mi-ai spus povești pe care nu le meritam
și mi-ai dăruit idei în care încă nu întrezăream diamantele.
Am plutit puțin mai lin pe lacul
unei vieți solitare, respirând adânc
același aer ca tine.

Tu care după ploaie simțeai curcubeul în oase
într-o cameră fără ferestre
cu oameni care nu vorbeau aceeași limbă ca tine
deși foloseau aceleași cuvinte
și aceleași poziții
și prin venele lor curgea același sânge.

Eu nu am știut niciodată unde cade lumina,
în ce punct se despică precum un pește mort
în căutare de icre, și găsești în el
perle de promisiune divină.
N-am știut nici când lumina din tine
a căzut pe umbră infertilă - doar pentru un moment -
și un ecran alb-negru te-a despărțit de spectrul vizibil
și de semințele de văz pe care ochiul de om
încă nu le poate culege.

Nu am citit printre rânduri
decât ceea ce nu se scrisese încă în mine
și un strop de empatie de la tine,
care m-a mângâiat ca pe o floare în furtună
la finalul călătoriei tale, în mijlocul pădurii care
sunt.

M-ai invitat la o poveste tristă
cu iubire și tâlc și mă bucur
că am rostit câteva propoziții în cor
care, pe papilele mele gustative, au fost
peisaje de primăvară
cu aromă de speranță subțire, pe care nu am văzut-o
dar, iată, o simt în mușchi,
vocea ta curgând ca un fluviu prin mine
cu tot ce a fost mai melodios în izvorul
întâlnirii noastre întâmplătoare.

punte

"plouă a doua zi la rând
și îmi simt degetele mici
de la picioare
atât de reci", spunea el

și ea se enerva cu grație,
doar dintr-o sprânceană,
și eu mă gândeam "doamne,
ce noroc
să ai pe cineva
căruia să îi împărtășești
cel mai mic gând!"

Cugetarea curgerii despre curenţii acvatici

Distanţa
este o substanţă
lichidă:

întotdeauna ia
forma şi culoarea
relaţiei
în care o torni.

să fii om

mulţi cred că

să fii om

înseamnă lucru manual:

să te împachetezi perfect

într-o cutie de carton colorat

pe care chiar tu ai îndoit-o

într-o formă numai bună

de comercializat

şi să strângi funda

până când nu mai poţi respira

şi îţi intră pigmenţii din cartonul îndoit

în sânge, în creier, în spaţiile goale dintre gânduri.

vă propun astăzi

să ne strângem doar într-o mulţime de oameni

aplatizaţi până devin ecrane,

să ne ţinem lacrimile digitalizate

ca pe nişte lumânări

rugându-ne să nu se topească ceara

din care ne e plămădită faţa de împrumut

până ne luăm la revedere, pe curând

şi hai să contemplăm

alte sensuri.

pentru mine,

să fii om

înseamnă să îţi descoşi oasele

şi să nu le pui la loc

pentru un timp

şi să nu le pui la loc de unul singur.

să zbieri de durere şi să nu vrei să fie mai bine.

să nu vrei decât să devii una cu secunda asta.

să fii om

înseamnă să ai martori. să ai margini.

să îţi laşi carnea pătată de povestea ta de viaţă

la vedere

când te întreabă cineva şi ştii că

ai vrea să răspunzi, dacă

ar fi noaptea ziuă sau dacă

ai ştii să pui punct după ceea ce simţi

şi nu doar semnul întrebării.

să fii om

nu înseamnă să nu ucizi visurile copiilor

cu praştia unei priviri

sau să fii tu mereu cel care întinde mâna

deschisă, cu zâmbetul larg şi o inimă

desenată în carioca pe palmă,

când se îneacă cineva.

să fii om

înseamnă să fii şi tu cel care se îneacă.

să primeşti alţi oameni

în ochii şi plămânii tăi inundaţi

şi să te laşi în ritmul lui împreună

până la mal

chiar dacă nu arată mereu ca un

dans.

sună-mă

sună-mă

ca sunetul

trecutului făcut confetti din trupul meu

când cade pe ciment

sună-mă

ca mierla care mă trezeşte

când e somnul mai dulce

după o oră şi cinci minute de victorie

a insomniacului asupra istoriei sale

secrete

sună-mă

ca o idee fixă

într-un cap spart

de bordură

la intrarea în parcul preferat

sună-mă

să îmi arăţi

în peisajul cu copaci desfrunziţi al vocii tale

că domnul Chronos e doctor etic

şi nu îmi şterge suferinţa din inima ta

de marginile zimţate ale căreia

am desfăcut-o pe a mea ca pe o portocală

de sticlă

Decalog personal

În primul rând, Iubeşte-te. Cât şi cum poţi. Chiar şi când doare. Chiar şi când iubirea ta pare murdară, ciobită pe margini, zgrunţuroasă, neîndemânatică. neîndreptăţită. Chiar şi când pare că îţi faci rău. Chiar şi când pare că nu faci nimic.

În primul rând, ai răbdare. Cu tine. Cu cei pe care îi ajuţi. Cu ritmul vieţii. Cu greşelile. Cu paşii de melc. Adu-ţi aminte mereu, mereu, mereu de spaţiile goale, de momentele ca nişte foi albe în care doar ai stat plângând sau chiuind --- şi cum ai fi ajuns atât de departe vreodată fără acele popasuri în care te-ai regăsit pe tine?

În primul rând, fii sinceră cu tine. Recunoaşte când te minţi, când manipulezi, când ieşi în afara conturului persoanei care ai vrea să fii, când ai sentimente intens ambivalente, când porţi ipocrizia ca pe un halou sau un pantof cu toc înalt. Recunoaşte când eşti mândră de tine, când te iubeşti, când reuşeşti cu adevărat, când ai făcut cel mai bine un lucru, când te îndrăgosteşti, când vrei fără să vrei. Acceptă-le. Sunt ale tale. Sunt feţe, nici una dintre ele nu te defineşte. Dar dacă te vei întâlni cu ele, vei creşte ca un stejar puternic din solul acceptării.

În primul rând, deschide-te. Învaţă chiar şi când crezi că ştii. Învaţă chiar şi când te doare că nu ştii. 

În primul rând, ţine minte şi păstrează un loc special în inima ta pentru partea însorită din tine. Ţine minte şi păstrează în inimă tot ce este mai bun în tine. În munca ta cu umbrele, echilibrul tău va depinde de asta. Oricât de grea s-ar lăsa noaptea în tine, să nu uiţi niciodată lumina din tine.

În primul rând, primeşte oricând întunericul. El oricum există, oricum va intra, aşa că mai bine vă respectaţi reciproc. Dacă pofteşte în inima ta sau a cuiva cu care doreşti o relaţie autentică, deschide-i uşa. Fă-i un locşor primitor în casa ta, în sufletul tău, în corpul tău. Este profesor bun şi, la necaz, prieten de nădejde. Doar să rămână o parte din tine permanent de veghe să nu te confunzi cu întunericul, iar spaţiul în care îl primeşti să aibă limite. Să exişti şi în afara lui, chiar dacă staţi la vorbe până noaptea târziu, în anumite etape ale vieţii.

În primul rând, întâlneşte-l pe celălalt ştiind că nu îi cunoşti experienţa, chiar dacă anumite poveşti de viaţă se aseamănă. Rămâi conştientă că aceleaşi cuvinte pot avea sensuri diferite sau chiar opuse când sunt rostite de oameni diferiţi. Pune întrebări. Dacă este prea devreme pentru întrebări, păstrează-le prezente în atitudinea ta.

În primul rând, aminteşte-ţi că trăieşti în prezent. Oricât de impunătoare ar părea grijile, oricât de chinuitoare sau fermecătoare amintirile, oricât de cuceritoare fanteziile şi strategiile. Din când în când, opreşte-te şi răspunde la întrebarea: care este experienţa mea reală, trăită, nemijlocită, chiar în acest moment? Invită-te la autenticitate. Invită-i şi pe ceilalţi. Întâlniţi-vă cu adevărat.

În primul rând, fii corectă. Este în regulă şi chiar de aşteptat să nu ai un sistem perfect, să greşeşti sau să te răzgândeşti cu privire la propriul cadru. O structură este, totuşi, importantă. Dăruieşte cât ai de dăruit, primeşte cât ai de primit. Cunoaşte-ţi spaţiile deschise şi graniţele. Respectă ambele aspecte. Fii atentă la cine eşti şi ce faci tu şi de unde începe cine este şi ce face altul. Mergi pe calea în care crezi cât de drept poţi.

În primul rând, caută să priveşti schimbarea ca pe o creştere. Nu ca pe o înaltă trădare, ci ca pe un dans cu viaţa.

... şi dă-ţi voie să te bucuri de toate astea!