singurătatea din sânge și relațiile în relief

oglinzile joacă ping-pong cu lumina.

al cui e rândul?
la cine s-a oprit infinitul?
întunericul rămâne neted.
am nevoie de timp
să pot desena din nou pe el
un șotron complet
din praf de stea.


din când în când
îmi cad în ochi
așchii de amintire

și iarba proaspăt cosită
are gust sărat.


mă tot întorc spre rană
ca spre Mecca

și necredincioșii cred
că numai pentru spectatori
îmi trăiesc viața ca pe o cursă
cu obstacole.


o viață în genunchi
în fața unor oameni orbi și surzi -

mă închid ca o cutie muzicală
și liniștea nu are miros
să îi atingă. 

cineva să te mângâie

cu urme de scoici pe tălpi,
fire de nisip și miros de râset în păr,
soarele ți-a ars speranțele
ca floricelele de porumb
ale unui copil care abia a decis
să învețe ce este răbdarea.

sub limba lui de lumină, pielea ta
poartă neînțelegerea roșie, aburindă,
poveste tatuată ca un tremur
până la os, de oricâte ori ai rescri-o.
povestea asta și-a făcut cuib în tine
mai adânc decât cuvintele.

munți de urcat și cețuri de înfruntat
și oameni care nu văd decât iluzii marine
prin spuma spărturii valurilor la malurile tale.
chiar oamenii de lângă te cred stâncă
și nu aud cum îți zgârie marginile pietrelor
carnea, din interior. și rănile-s mute
sub apa sărată
sărutată de cultul durerii.

și zbori ... zbori cu aripi de hârtie
subțiri de trece prin ele
lumina-n surdină a lunii
cu gust de portocală.
pe pereți de vis îți odihnești capul.
gândurile îți patrulează în artere
în căutarea personajului

celui mai neașteptat, celui mai dedicat,
cineva care să nu fi mai fost scris așa
în povestea nimănui altcuiva, cineva
proscris ca tine, descris - atins abuziv de adjective,
cineva cu degete străvezii
de la șters lacrimi,
cineva a cărui ureche muzicală să distingă
în tăcere, țipătul.
cineva care să te mângâie.

lumânările își plâng carne din carnea lor
să îți poarte în ceara topită drumul
puțin mai strălucitor, în zbor
cu aripi de hârtie ...

alunecând

îşi face iar culcuş în mine

Amara fără de glas

care ţipă cu miros de paie pe foc.

întinde incendiile ca pe nişte braţe

după tine, singurul care ai avut urechi

să o auzi

şi ţi le-ai tăiat

pentru că înnebunind te-ai crezut pictor

în miezul întunericului peste care domneai

dumneata, penumbră.

strigăt

acesta nu este un strigăt de ajutor.

acesta este sunetul unui elastic

care te pişcă atunci când te apropii

să îi modelezi cutele, să îl eliberezi

din strânsoarea zilelor care trec năucitor.

acesta este un ţipăt

construit din molecule umede de tăcere

care ţi s-a lipit de talpă

când am încercat să te îmbrăţişez

şi te-ai risipit ca un nor

la vestea că ţi-am aflat numele.

aceasta este o furie de abur.

o sirenă amnezică

după ce i-au crescut picioarele

reproşându-le tuturor

visarea ca o uşă spre lumi

imposibil de cucerit.

aceasta este şoapta neputinţei

pirinsă în capcana unei bule de aer

care s-ar fi întrupat din dragostea

între frigul omniprezent în jur

şi cuvântul pe care l-aş fi rostit

dacă nu aş fi ales să îi îmbălsămez

cadavrul mic de frică

în linişte.

aceasta este doar o poezie.

vă rog să nu o luaţi în serios.

doar la lumina unei insomnii de iarnă, dacă se poate,

să o priviţi din alt unghi, să o primiţi sub unghii şi în articulaţii

şi în bucăţile din voi cu care, vreodată, poate chiar

aţi iubit.

lucruri Dragi

Singurătatea este când

se tace tot ceea ce ar fi putut da viaţă.

când în fiecare om zvâcneşte foc

doar cât pentru un incendiu

şi nu ajunge nici la călcâiul iubirii tale.

când îţi arde curajul până rămân din el

doar franjuri de respingere şi carne

răcită, îmbibată în frică

şi n-are cine să aştearnă o pătură groasă în jurul tău

ca şi cum ar vrea să te coacă la lumina

ochilor lui care te văd şi nu vor niciodată mai mult.

*

Dragi îţi sunt

lucrurile a căror culoare se întinde spre tine

precum nişte braţe gata să se dedice umerilor tăi pregătiţi

ca unei noi religii, în care n-au apucat oamenii

să facă întuneric.

Dragi îţi sunt lucrurile

a căror textură miroase a rai

şi a căror loialitate îţi explodează în corp

ca un acasă unde ajungi

şi parcă deja te locuieşte odihna.

Dragi îţi sunt lucrurile care te fac vie

şi îţi permit să curgi, iubindu-le deci iubindu-te

în miezul tăcerii ăsteia care te taie

şi îţi scobeşte în piept cu lingura şi îţi scoate inima

şi o serveşte oamenilor care cer

mai mult, mai mult, mereu mai mult.

Dragi îţi sunt lucrurile care prind viaţă

doar în mâinile tale

de artist.

*

Dragi îţi sunt firimiturile de flacără

când tu nu ai arde în inima nimănui ...

ambivalența noastră cea ce toate zilele

după, mă trezesc 

cu gust de renunțare în gură.

întunericul e de fier iarna asta.

întunericul îmi ruginește în ochi. 

explodează în formă de stele mov

și jaluzele care dansează

și gândaci care după o clipă se răzgândesc,

se prefac la loc în pioneze argintii, îmbătrânite.

patul dansează cu migrena mea. 

mă răpesc extratereștrii

pentru că i-am implorat

să mă dezlipească în orice fel

de pământul ăsta murdar

de trecutul meu cu speranțe avortate forțat.

*

ieri m-am îndrăgostit de mine. 

era un eu pe care îl întâlneam prima oară

cu parfum de ghiocel și foc de tabără în mușchi 

și diamante tăiate imperfect în voce.

am flirtat ca nerușinata. ca și cum nu tu îmi erai acasă. 

ca un bărbat care, după treizeci de ani de căsnicie,

nu se mai descalță când intră în casă, pentru că știe

că acolo noroiul din el este la fel de îmbrățișat ca lumina.

acolo, în mine însămi, a fost 

dragoste la prima vedere după treizeci de ani.

ieri m-am ucis pe mine.

doar puțin, să nu se observe cu ochiul liber. 

dar am știut, cum simte căprioara mirosul morții 

emanând din farurile unui tractor la câțiva centimetri distanță

de inima ei.

*

să strig, să nu strig, ...

să îl strig pe cel care și-a învățat deja 

replicile din scenariul meu de viață

cu atâta pathos încât mă ia prin surprindere de fiecare dată

vocea lui ca de mamă deșert

poleită cu aur și furtuni de nisip.

să îl strig pe vreun spectator nepregătit, la întâmplare aproape,

cerând să intervină, să schimbe piesa, să atingă cu vărful limbii

cuvintele tabu care nu au echivalent pe limba mea.

poate iubirea de ieri ar merita o șansă. un om nou, cu suflet limpede,

să mă spele de trecut, să rămână doar lecțiile și esența mea de om

și poate crima de ieri ar merita ani lungi în carcera unei relații strâmte,

să bat în pereți și să mi se răspundă în ce mileniu suntem

când țip ca nebuna după apă. poate pedeapsa cea mai crudă, 

cea mai mare salvare ar fi să fiu repatriată în povestea mea.

*

dar mă trezesc. cu răbdare, îmi șterg durerea din trup. 

ia atâta efort și atâta carne și atâta timp, încât

uit. îmi revin. cunosc personajul. re-play.

un motiv suficient de bun

tu nu știi cum e să ai

un motiv suficient de bun ca să-i dai papucii sălbatic

patului ca unui iubit care se ține scai

de brațele tale stafidite de timp 

parcă pierdut, parcă îndulcit artificial.

tu nu știi cum e să pierzi

un motiv suficient de bun ca să tai 

pe cord deschis și cer de noapte

toate speranțele deshidratate care îți stau în cale,

să lustruiești cerul cu dinții și cu disperarea ta

până nu-ți mai rămâne decât, în palma deschisă, 

un strop proaspăt de claritate.

tu nu știi cum e să te ții cu măduva spinării și cu toată durerea

de un motiv suficient de bun ca să îți dezmoștenești renunțarea,

amețeala, amenințarea din măruntaie, uitarea și capitularea

în fața cuceritoarei găuri negre doar pentru că odată ca niciodată

ți-a fost prinț și ți-a picurat căldură prin ceața din inima ta orfană

cât să te ridici din moarte și să lași urme de viață înflăcărată

oriunde treci.

tu nu știi, nu ai cum să îmi înțelegi doliul ăsta abstract,

pentru că tu ești un motiv suficient de bun pentru existență,

sens într-un univers neutru.

tu doar întinzi un deget lung de aer în corpul tău,

buzunar de carne caldă, lărgit de simțire,

și acolo te regăsești

ca un copil de-ce care, în loc să îmbătrânească, 

s-a construit din propria voce fragilă

până când nu i-a mai trebuit niciun alt pentru-că.

sare de mare pe buzele care au uitat graiul setei

astăzi este ziua mea
de mări nevricoase 
și dans cu ritmuri turbate
așa că mă gândesc la tine
și mă lupt în nefericiri 
cu cei de lângă mine.

astăzi este ziua mea de încredere,
dar nu îmi spune nimeni
că cea mai adevărată liniște 
se naște din pântecul zgomotului 
care te face zob.

astăzi este ziua în care nu te iubesc
ci te caut cu disperarea însetată, înstelată
cu care cauți o ancoră 
în solul fertil al propriului eu.

Nostalgia

îmi amintesc

când îți simțeam numele rece

ca apa ce țâșnește poznașă din robinet

pe fața mea bolnavă de vară toridă.

îmi amintesc

când sufletele noastre nu erau la pertu

și tu erai doar un musafir oarecare,

cu bune maniere și fără dorințe,

în muzeul durerii

din mâinile mele care nu simțeau cum lovesc aerul.

studiu despre sete

Cerşetorul îşi linge rănile deschise
cu terogul lui ruginit,
murdar de sare.
Cerşetorul are o limbă proprie
în cadrul căreia are voie
să fie
viu.
Cerşetorul îşi ţine cocoaşa dreaptă mereu.
Îngenunchează cu cea mai mare
nobleţe.

*

eu nu aş cerşi niciodată.

eu sunt ecoul şters
al unei avalanşe de
demnitate.
mă sfărâm la mângâierea vântului.
stau în poziţie drepţi
ca la armată
pe timp de pace.
se dau războaie mondiale
şi intergalactice
în organismul meu
la un pas cât al unui copil
de moarte.

eu primesc
numai când plouă.

iar atunci când plouă,
îmi place să mă prefac
că mă înec
în aşa ocean de miracole
mici, mai mici decât unghia
de la degetul meu mic.

eu nu cerşesc niciodată.

bine-ai venit

(bine sǎ pleci)




ca pendulul sculptat în cel mai fin detaliu
dintr-o picǎturǎ de lemn şi un kilogram din sudoarea sculptorului,
aşa şi eu, bolnavǎ de frumuseţea nimicului,
ştiu foarte bine când sǎ tic
şi când sǎ tac.

citesc milioanele de secunde
pe faţa ta machiatǎ cu fructozǎ
sǎ nu se simtǎ acreala sincerǎ a lǎmâii
şi ştiu sǎ scriu cu miezul fiinţei mele
bunǎ ziua şi la revedere, aceeaşi
caligrafie.

da, îmi place sǎ cânt
ca firele de iarbǎ îmbrǎţişate pe ascuns, între bǎncile parcului.
îmi place sǎ se danseze cu mine
la picioarele goale şi bǎtǎtorite.
da, îmi place sǎ cânt la orǎ fixǎ, iubesc
când ţi se întipǎreşte cântecul meu pe buze
şi ţi se lipeşte de inimǎ, ca propriul puls.

nu accept, însǎ, strivitul florilor
pentru simplul motiv cǎ nu mǎ asortez cu rochia ta veche.
meseria ta poate este sǎ mǎ tai din rǎdǎcini şi sǎ mǎ faci altceva,
niciodatǎ sǎ mǎ ucizi pânǎ nu mai rǎmâne niciun strop de bucurie din mine.

dacǎ uiţi, dacǎ mǎ laşi într-un sertar
cǎci ţi-e ruşine de zgârieturile mele,
îţi voi arǎta cǎ deşi am fost atâta timp binevenitǎ,
ştiu cel puţin la fel de elegant sǎ fiu bineplecatǎ

iar într-o zi fǎrǎ soarele ca o monedǎ din luminǎ
vitalǎ, dispǎrutǎ din corpul tǎu textil,
când nu vei mai ţine tu minte
ce-i ǎla timp de rugǎciune şi ce-i ǎla timp de compasiune
şi dacǎ ţi-a venit ceasul sau poate ţi s-a dat voie sǎ te mai chinui cinci minute,
vei vedea cǎ eu am ştiut mereu când sǎ tic şi când sǎ tac
şi nu-ţi convine ca eu sǎ tac tac tac
tac pentru totdeauna, poposind în acelaşi loc al cadranului, departe de tine.

valorez mult pentru colecţionarul cu ochi bun,
chiar eu, cu zgârieturile mele
şi cu istoria mea însângeratǎ
şi cu felul în care citesc timpul ca şi cum mi-ar fi limbǎ maternǎ.
ca şi cum eu însǎmi aş deveni limba maternǎ
a cuiva.

mi-am spus nu mie însămi

mi-am spus nu mie însămi
de opt ori şi-am dărâmat optul.
am făcut un banc prost
pe seama muşcăturilor de şarpe veninos
din sufletul meu
şi-am aşteptat ţinându-mi respiraţia
să râdă toţi, să se tăvălească soarele pe jos
ţinându-se de burtă
şi să mă ardă din rădăcini.

cum era să risc
să îţi zgârii orgoliul din sticlă
cu unghiile mele atent rotunjite?
cum era să refuz să-ţi şoptesc ţie da
când puteam atât de uşor
să îmi spun nu mie însămi?

n-am crescut ca să mă umflu
ca un balon argintiu pe cerul nopţii
manipulat prin aţă ieftină
de un copil care ştie ce vrea
şi vrea să creadă toată lumea
că mări întregi
se ridică la o mişcare a degeului său mic
şi îngenunchează din nou după dorinţa lui.

n-am învăţat gramatica vieţii
ca să vorbesc
în numele meu
şi al nimănui altcuiva.

un minut de vacanţǎ

am nevoie de
un minut de vacanţǎ.

şaizeci de secunde
pline.
goale.
cu miros de curcubeu colorat în afara conturului
de un copil cǎruia încǎ nu i s-a spus
cǎ trebuie sǎ stea cuminte, în banca lui.

asta e tot
ce nu vrea lǎcomia mea
lihnitǎ de fiecare afurisit de eşec
pe care l-aş putea avea
vreodatǎ, când fac autostopul pe şoseaua empatiei
unei persoane strǎine, mai frumoasǎ decât mine
într-un infinit de feluri şi încǎ unul în plus.

prea m-ar umple de mine
un minut în care nu m-aş visa
cǎzând ca o alunecare de teren pe pǎmânt sigur.
prea m-ar înduioşa
nudul unei clepsidre sǎrace, fǎrǎ nisip.
aş cauza o catastrofǎ de proporţii inimaginabile
dacǎ aş îndrǎzni, chiar acum, chiar în momentul ǎsta dintre douǎ litere,
sǎ desfiinţez viitorul, sǎ mǎ dǎrâm pe mine de pe tronul perfecţiunii
şi sǎ exist.

am nevoie, deşi nu-mi vine
sǎ îmi întorc pe dos buzunarele
în faţa primului cerşetor care-mi iese înainte
şi sǎ mǎ lipsesc regeşte
de tot mǎrunţişul grijilor, de fiecare şerveţel murdar de tine,
sǎ dǎruiesc pânǎ la ultima lacrimǎ mototolitǎ
vreunui pictor falit, care ar şti cum sǎ mi-o facǎ frumoasǎ.
el şi-ar câştiga hrana
iar eu, viaţa.

doar un minut pe plaja meditaţiei, mǎ rog fǎrǎ ecou,
mi-ar fi de ajuns sǎ mǎ bronzez, sǎ înot în cerul senin
ca o stâncǎ încǎpǎţânatǎ sǎ
trǎiascǎ.

da, nimic altceva nu îmi trebuie.
doar sǎrutul ǎsta scurt, furat de pe buzele timpului
ca de noapte bunǎ, sǎ dorm puţin învelitǎ în mine însǎmi
de parcǎ nu ar fi nimic scris în nicio stea.

de parcǎ aş avea eu toatǎ cerneala la îndemânǎ
şi toatǎ hârtia din univers,
dar, pur şi simplu, mi-ar veni firesc sǎ îmi iau un rǎgaz
înainte de a scrie o poveste de vitejie
şi victorie
în cartea vieţii.

ce nu ti-am aratat niciodata

ma simt ca picatura de ploaie
prinsa intr-o fotografie.

cadeam incet pe barbia de asfalt a cerului
izgonita din rai
sa vin pe pamant, sa scot ce-i mai rau din oameni
in forma de umbrele.

cunoscusem un inger odata
si i-am cerut aripi imprumut
sa nu mai doara cand zbor,
sa nu ma mai rup
pana ajung lumina care nu ii trebuie nimanui
si melodia pe care nimeni nu stie ca ar putea sa o compuna.

deodata, mi s-a despicat viata
ca un copac lovit de fulger:
curgeam inca pe obrazul unui peisaj de toamna
si m-a prins fotograful.
m-a prins si nu mi-a mai dat drumul.

asa ca acum nu mai am voie sa mor
iar cei ce nu mor, nu respira.

nici nu stiu ce s-a intamplat si de ce.

eram o picatura de ploaie care nu putea sa planga
si acum sunt inchisa intr-o inchisoare de hartie lucioasa
in albumul unui amator
care nu se crede artist
si nu a plans niciodata.

ma simt ca o picatura de ploaie
prinsa intr-o fotografie proasta
intr-o zi insorita cand eu nu trebuia sa exist
si sa alunec pe barbia de asfalt a cerului.

nu mi s-a dat voie sa ma prezint si sa dau mana cu universul.

terapie (cu ceai de frunze moarte)

vreau sa stii
ca mi-ai lasat
un pumnal vopsit cu sange
in par
data trecuta si-nca de vreo doua ori
desi nu-mi mai pasa ca rosul e la moda
si eu m-am razbunat tacit
manjindu-ti copacii din fata blocului
cu lacrimi si scrum de lacrimi
prea asfintite, prea sincere sa le plang
impreuna cu tine.

asta este o rana plagiat.
n-am timp
pentru atata leucoplast spiritual
si nu-i treaba ta
cum mi se lipsesc degetele
de sufletul tau
ca de un abtibild cu lipici expirat.
hai mai bine sa vorbim
despre umbrele plopilor din copilaria ta!

am nevoie de la tine
de un strop de soare
care ti-o fi ramas prin buzunar
din vreo ora pe care am petrecut-o
amandoi cu inima goala in ochii deschisi ai celuilalt.
am nevoie macar de steaua
care desi nu-mi lasa foc pe retina, ma incalzeste
asa ca te rog, da-mi voie
sa-mi fac fotosinteza asa cum stiu
iar dupa ce norii se prefac in ploi de bucurie deasupra noastra
ne putem vedea de umbre,
de lucruri serioase si vechi, ca zilele mele fara tine
si cladirea unui nou spectru vizibil
dincolo de pata mea oarba.

pe bune?!
zilele tale fara mine
sunt tot ce conteaza
si nu uita vreo clipa
ca te bucuri doar de un soare alergic.
umbra pe care o faci pamantului
nu imi cuprinde conturul
iar tu nu ai voie niciodata, niciodata
sa ma intrebi ce nuante vad eu
si-n ce nuante as prefera sa fiu singur.
eu locuiesc intr-o luna plina
la care nu vreau nici sa incerci sa zbori
nici macar ca sa-mi spui
ca ti s-au vindecat gaurile negre din inima.

si daca eu prefer sa fiu langa tine
aici si acum, sa invat
cum se merge dreapta si invingatoare
alaturi de cineva?
daca eu vreau sa ma imprietenesc cu umbra
si sa vad acolo
macar un ciob mic ramas din lumina ta?

gresesti.
eu vreau sa-mi spui
orice ai avea nevoie in afara de ceea ce ai nevoie;
nu vezi ce bine? ai dreptul sa respiri orice
in afara de atmosfera respirabila.
tu nu-ntelegi?
eu nu vreau sa ma inviti in gradina ta
iar daca pasii mi-au ratacit vreodata
pe nodurile cararilor tale, era doar un moment de trecere.
in sinea mea, eu stiu mai bine
ca tie iti trebuie
terapie cu ceai de frunze moarte-
poate doar cu o lingurita de zahar in plus, asa, sa faca banii.


... si tot nu stiu ce s-ar intampla cu mine
daca as lasa ceasca asta jos
si mi-as turna din ibric o viata noua, aburinda;
ce s-ar intampla
daca mi-as lua alt nume si m-as duce haihui
si ti-as lasa tie gradina asta plina de balarii
sa vezi daca o singura lingurita de zahar
face intr-adevar sa alunece mai bine pe gat frunzele moarte
si daca chiar e de ajuns o ceasca de ceai si un la revedere de gentleman
ca sa mi se ia frigul de pe piele.