dintr-o dată, de nenumărate ori

curge şuvoi durerea din mine

ca supa alfabet

dintr-un stomac tăiat pe viu

bucăţi rupte de cuvinte

care nu se pot forma.

toarnă cu găleata fum peste noi

sorii care s-au stins

înainte să îi putem privi

cu imparţialitatea unui ochi gol.

au implodat atâtea răni deja

şi s-au transformat în şanse

şi mi-am croit din întuneric

orbită nouă în jurul lor

dar sunt doar un punct albastru

într-un ocean la întâmplare,

o clipă de conştientizare -

câte stele se mai pot naşte

din setea mea ca un bumerang?

pe limba ta vei muri.

oricine înveţi să fii

din buze, din piele de împrumut,

din copaci tatuaţi cu un gând

rănit, care n-a putut altfel

să zboare din cuib,

din guri de străini

sau săruturi de ocean -

tot în dialectul ponosit

al femeilor dinaintea ta

se povestesc serile

când era prea greu să îţi treci

braţele prin mâneca de lână

a pijamalei, capul prin bluză

şi, la graniţa dintre tine şi lume,

apa care niciodată nu te spală

de cine eşti tu în oase.

tot pe limba ta, muşchi puternic,

nefolosit, cu vocea atrofiată
pentru că n-ai ştiut ce să faci cu ea

în afară de a zgâria tocul uşii

spre inimile în care nu ai încăput,

numai în cuvintele ca un duş scoţian

pe care le-ai simţit în sânge

înainte de a le articula

îşi găsesc grai durerile care te lasă descreierat,

desacrat, despuiat.

cât trăieşti, te mai poţi naşte într-o mie de lumi

dar numai pe limba în care ai mers

de-a buşilea, nearticulat,

demascat

se moare.

nordul dinăuntru

viermi-promisiune în ochii tăi:

iarbă îngropată sub straturi de istorie

nedemnă de a fi scrisă

dar scrisă - nostradamus se naşte întotdeauna

cu mâini de compost - mă afund

în hăul în care zace mâine ca un erou.

dezgrop uimirea sănătoasă

în miezul de mocirlă

din inima ta ofilită înainte de a înflori.

şi din cuvântul meu se clădeşte fortăreaţa

în care luminii fragede îi creşte muşchi proaspăt

pe al şaselea simţ.

pentru că am văzut găuri negre

din care iau fiinţă mai multe şi cu sens

decât din tine

iar eu pot să renasc din aurora boreală

care mi-a explodat în carne

când tu cu vocea ta ca o lamă

m-ai fărâmiţat înainte de a mă naşte.

noaptea pe malul Egeei din mine

în fiecare carpe diem
te pierd pe tine cel din mine
puțin câte puțin
cum își pierde un steag teritoriul
în favoarea păcii
degradându-se la lumina timpului
până se ridică într-o zi
complet alb.
în fiecare aventură amoroasă cu sine
ecoul tău în vocea mea rostește
mai puține silabe.
mă înclin pe celălalt mal al tristeții
- cât larg am parcurs, câtă durere
am adăpostit în corpul meu ca într-o mănăstire!
câtă iubire ciobită am primit
din brațele tale încordate, când nu știai
ce se face cu ea! acum
ești un val în oceanul
din mine. prefac totul în nisip. mă tem
de următorul cutremur, deși nu mai înțeleg
scrierile sacre ale civilizației dispărute
sub picioarele noastre călcând zări opuse.
ești un diamant din care au rămas în inima mea
fire de nisip cât eternitatea de fine.

și uneori vreau să nu te mai văd niciodată.

bucăți de bine

bucăți de bine

mi-ai dăruit, mie, pe mine

într-un an cu mai mult tunet

decât putea duce ploaia

mi-ai albit încet respirațiile carbonizate

una câte una

mi-ai împletit câteva petale în părul nepieptănat

când aveam fobie la flori întregi

din bucăți de bine

potrivite câș

ca prima mea pictură

de care am fost mai mândră decât dali

trei acuarele în margine

un copac nefructifer

și adăugate de tata: casa, gardul, copilul

care eram eu

ai sădit cactuși

în solul deșertic

din ținutul neîncrederii mele

chiar în miezul spinilor mei

unde nu am putut să rănesc niciodată pe nimeni

m-ai tras de sevă

m-ai tras de timp ca de mânecile de la pijama

cu zece mărimi prea largă

și ai pus între

viața suculentă din mine

unde se adăpostește apa

de uscăciunea lacomă a soarelui

bucăți de bine

mi-ai dăruit, mie, pe mine

o sămânță de speranță

neîncolțită

fără contur

m-ai lăsat să fiu ceață

doar mi-ai arătat

în căldura vocii tale

ce vedeai prin mine

big bangul pe care îl puteam

dintr-un nod de dureri

explodând

și din big bang, iată

atâtea miliarde de ani lumină

atâtea tentative de sistem solar

și într-un sfârșit, îți mulțumesc!

o floare

și mâna mea care se întinde, deschisă

pentru că mi-ai împletit în părul nepieptănat

tu, una câte una, câteva petale

sacrificiu

dărâm, nu mai am de ales.

ca să nu mă înec,

în punctul ăsta

de fluvii înnodate, trebuie.

dărâm poduri.

dărâm râmele visătoare

care au crescut în noi

și care de la început nu aveau ce trebuia

ca să devină fluturi.

dărâm lacrimile din care eu am încercat

să sculptez o plută

pentru amândoi, deși tu te făcuseși

prea mare, prea de plumb

ca să mai încap eu cu carnea mea moale

și cu sângele meu plin, lângă tine.

fie. îmi dărâm speranța

ca să năpârlească, să iasă din ea

o speranță proaspătă.

îmi dărâm iar fundația

pe care m-am construit

cu cărămizi din corpul tău

pentru că între timp te-ai transformat

în cutremur

și sub coloanele eului meu prăbușit

sunt prea multe flăcări

care merită salvate.

privind epuizarea în față

epuizarea mea s-a transformat.
nu mai e pui, ci zare.
o zare spre care mă târăsc
în timp ce trecutul și departele îmi strivesc spinarea.

nu mai doare atât de tare încât să mă limitez
la existența de floare presată intre paginile
de istorie cu război și sânge
ale patului.

acum că am făcut cunoștință
cu dorința focului din mine
de a te arde pe tine cel din mine
până îmi purific inima
care nu a fost niciodată a ta
ci doar împrumutată într-un moment de
singurătate,

dansez salsa cu durerea mea
ca o renaștere din propriul pântec incomplet
care nu-i despre tine,
ci despre ecourile de cuțit pe care le-ai lăsat
la mine în carne și încă mai sunt
și nu-i despre nimeni,
ci despre ochii mei care încă mai văd lumină
după noaptea mai mult decât polară în care m-am învelit
când nu ți-am mai încăput între brațele analgezice.

visare împreună cu Omul de zăpadă

oare ce poți simți
cu o inimă de zăpadă?

*

ai rădăcini în rai, dar ai
căzut ca un pui
de stea căzătoare
care nu a apucat să învețe
să împlinească dorințe.

*

oare îți dai seama
că totul se învârte
în jurul tău?

sau poate ești atât de ferm
înfipt în ghearele frigului
din care te-ai născut,
încât ți-e alb de toate?

*

doar crengile copacilor,
blocuri mărunte în zare
și ochii tăi.

nu există gri.

ți-au tăiat și nasul
cu care simțeai miros de iubire
înainte de a fi înțeles că
venea de la tine.

*

tot universul se naște din tine.

*

revenim mereu în același vis
mai copți, mai nuzi -

idila dintre noi și frigul
pe care l-am inventat împreună
mi se conturează în ochi.

o lacrimă fierbinte.

iubirea mea răsfățată
te topește.

*

e cutremur în mine -
se dărâmă soarele;
între ruine, alunecă
un fulg de nea

iar eu întrezăresc în el
inima ta de zăpadă.



Foto: "The Snowman's Dream" de Raluca Dinescu

viaţa într-un murmur

eşti o pădure

cu bube de rubin                                                                         

care nu trec,

dar îţi pun în valoare

cântecul de verde al privighetorii

prin hăţişurile de vânt

şi de pământ.

tu ştii să vezi soarele

altfel decât ceilalţi,

ca pe un mozaic de străluciri

pe nervura câte unei singure frunze

şi din acea singură frunză a ta

prinde rădăcini un nou cer.

templul

există un templu în sufletul meu
mic cât cerul
şi tot atât de înceţoşat cu anotimpuri:

primăvara eşti tu
ca parfumul viu al muşcatelor în fereastră
uneori condimentat cu prospeţimea ploii
şi alteori nu.
primăvara îmi eşti
etern.

vara este recunoştinţa.
mirarea ca un singur nor pe fruntea mea
că nu te văd, dar căldura ta
mă îmbracă într-un pulovăr gros de aer
şi de verde crud.

pe la mijlocul lui octombrie, îmi dau seama
ce farsă mi-a jucat calendarul:
moartea este doar un mozaic de culori pentru copiii curioşi
care aşteaptă cu răbdare şi speranţă
următorul ghiocel.
toamna nu rimează. toamna doar înţeleg în sfârşit de ce
am petrecut atâta timp sădind seminţe de poezie

şi sper ca până la crăciun să fiu demnă
de albul zăpezii. de iubirea din uitare.
de dăruirea în neştire.

da, templul dedicat ţie din sufletul meu
nu are pereţi şi nu mai are timp.
fără tine, doar pentru o clipă, mi-au tremurat mâinile
şi am făcut ţăndări gândirea.
templul tău nu are adresă, dar îl găsesc când am nevoie
şi te simt în aerul de iulie care mă îmbrăţişează
când se înteţeşte cel mai tare furtuna de zăpadă.

în cristelniţa de jais

în numele Vieţii
cu toate vulcanele şi văile,
cu toate mările şi deşerturile,
cu toate oraşele şi junglele
prin care poate trece
să meargă mai departe
sau să poposească,

astăzi îmi las amprenta mea
pe robul Morţii
care începe să înveţe
alfabetul ideografic al curajului
de a deschide ochii în fiecare zi.

acest copil căruia i-a fost scrisă
dispariţia în sânge,
se va arăta şi îşi va şti numele.
va înfrunta zmei şi canibali
în tărâmul greşelilor şi al ezitării
şi va salva domniţe la ananghie,
zdrenţe de lumină printre copacii
propriului suflet.

acest suflet va creşte ca o floare
care se deschide să îşi arunce
seminţele preţioase în braţele
vagabonzilor fluturi şi albinelor uşoare.
cu sângele care îi va curge, va scrie poezii.
va albăstri cerul cu propriul văz
şi va da un sens lumii cu propria nimicnicie.

apa din cristelniţa de jais
simbolizează cum Viaţa îl va spăla de viaţă.
copilului de astăzi îi va ninge în păr
şi oamenii, bucurându-se de el,
îi vor sparge inima în cioburi
din care el poate va îndrăzni să îşi facă oglinzi
sau poate nu.
poate va renunţa la un milion de vise
până să deschidă ochii
şi să vadă că din joaca lui de-a responsabilitatea
a creat un caleidoscop -
sau poate nu.

nu îi dau un nume - Numele
şi le va alege singur, până pe patul de moarte
şi poate va avea atât de multe încât nu îi vor încăpea
în cartea de identitate
sau poate va face ocolul pământului până va rupe
toţi pantofii din lume, şi lumea îl va striga
Ăla.

îi spăl viitorul în stropi de rouă.
să i se ierte spaţiul pe care îl va lăsa gol.
să i se ierte păcatul de a muri înainte să trăiască.
îl inspir cu transpiraţia nopţii
să aleagă, să alerge, să plece,
să îşi şteargă propria lumină cu radiera
şi s-o ia cu literă mică de la capăt.
să-şi râdă lacrimile şi să-şi plângă perlele
şi, dintr-un singur fir de nisip,
să se transforme într-o mare întreagă înrămată în clepsidră.
să renunţe, să zbiere, să se tăvălească de râs.
să lase o dezordine de culori mereu pe unde trece.

fie ca acest rob al Morţii
să Trăiască
şi să lase moştenire
o Dâră de iubire
pe care destinul de om
să n-o poată şterge.

o lume din hârtie

ninge
cu fulgi
desprinşi din mine.

copacii
se roagǎ
propriilor fructe
pentru un strop de soare,
dragii de ei, însetaţii de
nimic.

au uitat
cǎ lumea asta
se clǎdeşte
din copaci morţi
ca seminţele cele mai mici
sǎ poatǎ conţine
viaţǎ.

facem dragoste
tǎcuţi
pe buzele crǎpate
ale morţii.
tu, amintirea, mǎ cerţi
cǎ mi-e poftǎ sǎ îţi uit
numele.
eu, iubirea, plâng pete de culoare
pastel
cǎ ţii sǎ facem totul ca la carte
şi mǎ iubeşti numai în poezia mea
de cernealǎ
care curge dintr-un nor timid
pe obrazul meu stâng.

îngheaţǎ florile
pe geamul prin care privim lumea.
parcǎ începe sǎ şi miroasǎ
a iarnǎ
fǎrǎ moş crǎciun. strǎluciri reci.
nu mai e loc de umbre.
nu mai e loc de
nimeni şi nimic.

parcǎ aşa se murea, nu cum fac eu,
impertinentǎ ca o zi prea lungǎ
de martie.

în lumea noastrǎ micǎ
din hârtie
cuceritǎ de vânt,
ningea.
dar te-am vǎzut pe tine
cum tremurai
în rezonanţǎ cu mine,
fǎcut din acelaşi tip de zǎpadǎ
îndoitǎ la colţuri
şi în momentul ǎla m-a apucat
dragostea de vârful degetelor,
m-a rǎsucit, m-a aruncat
departe de calamitatea asta naturalǎ;

fulgii desprinşi din mine
ţi i-am lipit ţie pe rǎni
şi, în mod straniu, mi-au ţinut de cald
pânǎ mi-am recâştigat curajul
sǎ cred în iulie
şi în fructe.

curând, dragǎ, curând voi arunca hârtia folositǎ la coş
şi-mi voi clǎdi viaţǎ nouǎ
cu gust de luminǎ
şi nu vom mai mirosi a noapte.

artificii

îmi desenez viaţa
în praf de puşcă

de parcă fiecare
ceartă cu gravitaţia
mi-ar scurta aripile
cu câteva pene.

răstorn călimara inimă
de pătează tot caietul cerului
pentru c-aşa-s eu, născută năucă
din pântecul unui vis.

de fiecare dată când luna mă respinge
cu faţa ei de femeie bolnavă
şi de fiecare dată când dimineaţa
îmi dă o palmă la fund
şi de fiecare dată când mi se pare
că ţip pentru prima oară cu adevărat,

e semn că a venit timpul
să renasc.

îmi rescriu viaţa
întotdeauna
în cuvinte de foc.

creste viata in mine

am fost la ghicitoarea in tarot
si mi-a spus, creste viata in mine.
o lumina care imi rasare in piept
si nu-mi da pace, un ritm obsesiv
care mi se strecoara pe sub piele
si-mi curge neintrerupt printre moleculele
oaselor.

am aruncat o firimitura de privire porumbeilor
si am crezut pentru o clipa
ca sunt ingeri, am crezut intr-o lume
facuta din pene si miros de ghiocel abia-nascut.

m-am aruncat in bratele gandului de tine
ca o nebuna ce sunt
si nici macar nu mai vreau
sa te salvez

fiindca am fost in pelerinaj
in miezul inimii mele, acolo unde mi se face rau,
acolo unde nu ar fi trebuit sa exist
si totusi respir, respir, respir
incapatanata
si imi fredonez ca un refren

ca merita sa stau in fata ta ca proasta
si sa-mi descos firul mortii
atata timp cat eu ma vad cu adevarat
in ochii tai de fata morgana
si stiu, stiu fara nicio indoiala:

creste viata in mine
cu gust de zeu si textura de fericire.