Îmi umplu cofa de cuvinte.
Le sorb încet, le plimb prin gură
până încep să rimeze
cu tine.
Cu tăcerea ta.
Cu tărâmul tainic al nopții eterne din mine
dar și cu seva care a curs
din copacul vieții
peste prietenia noastră.
*
Nu contează câte limbi îmi ating buzele
și se transformă în poezie.
Nu contează cât aur îmi țes mâinile
din paiele putrede din tine.
Nu contează dacă scot din mine
pumni de metafore
care abia îmi încap prin ferestrele-răni
ale inimii.
Rulmenții din stomac
atârnă grei, îmi dăruiesc corpul
mamei vitrege Terra
să coacă ce-o ști
dintr-un destin pe care o mie una întorsături
și puseuri de creștere
și credințe frumos împletite din mătase naturală
și zeci de ani în celula asta de carne
nu l-au putut schimba.
*
Singurătatea trăiește în vidul
pe care îl presari între noi
ca pe niște firimituri de frică
după care să ne ia urma lupii karmici,
nu pe pielea mea,
nu în timpul elastic
și nu în m-am născut cu ea în ochi.
*
Așa nu se trăiește.
Așa nici măcar
nu se moare.
