ploaia.
ne știa pe amândoi.
pic, pic, momente
și liniștea care se simțea
din ce în ce mai mult ca la ea
acasă între degetele mele de la picioare,
în pauza când mi-e ființa plină
de aer proaspăt, chiar înainte să expir.
oftat de ușurare. în pieptul meu, căldura ta.
ploaia
ne-a adus împreună
și ne-a limpezit inimile.
picături pe ferestre.
se înmuia distanța
ca o foaie subțire de hârtie
între noi, ploaia ne-a învățat
cum să țesem apropiere din fire de frig.
a rămas doar singurătatea.
când plouă, vocea ta
tună în mine. aici, în cutia toracică
de bijuterii, în care acum strâng
bilete folosite și praf.
