văl de zăpadă

 

cârpe albe

 

cârpe albe 

la malul mării 

valuri sparte

🖤

 

şi din soarele care a răsărit din nou

de prea multe ori

şi din râul care şi-a iubit nestăvilit natura de râu

şi din muntele care a rămas de piatră

s-a născut seceta. 

Au trecut zilele neîncetat, au încins horă,

mi-au călcat pe lacrimi în dansul lor 

mereu la fel de schimbător.

Aşa se face

că m-am obişnuit cu buzele uscate,

că m-am obişnuit să trăiesc fără o parte

din mine.

Îmi amintesc de firescul nostru de odinioară

ca de o herghelie de cai-fantezie 

urcând la galop pe pereţii interiori

ai inimii mele care nu se mai ştie 

întreagă

de atâta timp. 

Mi-e dor măcar să mă ardă setea.

Astăzi observ cum s-au stins stele în mine

când mi-am permis să adorm pentru o clipă

şi să visez altceva decât pe tine

când visul rămăsese singurul loc 

în care aveai ecou şi umbră.

 

Tablou gri de decembrie

îmi intră copilăria în nări
crocantă, iubită,
neinvitată

acum când în sfârșit
nu mai am nevoie de nimeni
să-mi facă o cană de ceai de tei
și să-mi spună povești din lână
împletită cu fir de vis cu ochii
deschiși,

acum când în sfârșit
am o pădure de oameni fructiferi
cu rădăcini adânci în mine;
eu, propriul tril de privighetoare.

din ce în ce mai mult
simt cum din mine se țes poveștile.
știu fiecare șiretlic textil -
al meu și al tău.
văd, chiar prin ochi mijiți,
fiecare moș cum nu e crăciun.
fiecare miracol cum începe
cu mâinile, cu urechile, cu buzele
m.e.l.e.

sunt cărămida
chiar dacă tu mă construiești
cu timp din timpul tău.
sunt lovitura
chiar dacă tu mă mânjești
cu rușine din rușinea ta.
sunt revelația
chiar dacă în ochii tăi o văd,
carne din carnea mea.

cât nu ne uitam,
ceva
a continuat să moară
în jurul nostru și în noi.
plâng cu pescărușii,
cu râurile, cu jungla.

nici nu trebuie să mă desclădesc
din costumul ăsta de beton
care nici nu mai pare strâns,
nici nu mai pare costum.

uneori am un dumnezeu depresiv în mine
care se întreabă cât gri poate încăpea pe cer,
cât dor în corpul meu care nu și-a trăit
copilăria dintâi.

dar e târziu. se întunecă
deși mi s-a preaobișnuit privirea

și din zăpadă
mai rămâne doar
mirosul de aer înghețat.

Truda

Tremură timpul pe mine
cu frunze verzi-proaspăt, fructe prea grele
și zumzet de soare care te umple
până dai pe dinafară.
Se încolăcește odihna dezonorată în mine
ca un cățel rănit în colțul
unei camere mici de apartament.
Transpir trecut prin toți porii
și oricât aș învăța, corpul nu mi se lasă dus
în sus pe o rază de speranță
și cuvintele demne de voce îmi par
prea largi și prea înalte
pentru o respirație și-ncă una și-ncă una
și tot așa până mi se termină nările.

Va rămâne doar aerul.
Ceea ce plutește nespus
va deveni ce a fost mereu,
o poezie de liniști
perfect trăită - de parcă nici nu a existat.
Voi intra pe furiș în sufletul mării
și nu va conta somnul pe care nu l-am pescuit
din lacul murdar al zilelor mele

când fructele se coc și încep să vă coloreze
universul.
 

intensitate

plutesc în pântecul electric

al furtunii, din picăturile 

ca un pulover gri, greu,

mâncat de molii și care îmi zgârie

cele mai sensibile răni.

tot corpul mi se face scut. 

deschid ochii. din firele de păr albe

îmi curge șiroaie otrava

și iubirea strânsă ca un pisic speriat

de o lume care nu înțelege 

cum e.

simt miros de cireși în floare,

iarbă cosită și pământ umed. 

sunt 

în livadă. primăvara mă mângâie pe obraz

cum nu știam că pot fi

atinsă. 

Moștenirea

 la un moment dat am adormit
în căldura lipicioasă a rășinii
ca în inima unei zile de iulie.
prin nuanțe de galben și roșu
în loc de cuvinte
îmi cânta de leagăn soarele
să alunge umbrele - monștri
de sub firele de iarbă.

dorm de atunci cu ochii deschiși,
statui în miniatură ale mirării.
nu am avut timp să îmi strâng
cele opt picioare, să formez din ele
infinitul ce m-a surprins
în pânza lui, într-un minut oarecare.

coniferele mă privesc de sus de atunci.
zborul meu electric s-a stins
ca lumânarea - vis de copil
cu un an mai mare decât speranța.
voința de oțel pe care mi-o țeseam instinctiv
rezistă mileniilor - închisoare în lumina ambrei.

las moștenire viața mea netrăită și nesfârșită,
scumpă și reșlefuită, să și-o potrivească în inel de argint
o regină cu prea multe griji
și prea puțini care le știu.

mă veți vedea în fiecare zi învins
și corpul meu neînsuflețit va conține în el -
de neatins - vibrația pădurii.

lașități

și plouă
și pleacă
una câte una
alunecă hoțește
picăturile de apă
și rămâi în mine
amară nediluată

m-am uitat la tine dintr-un unghi
din care speram să nu mă dori
cât să mă scoți din mine
ca dintr-un seif cu cifru uitat
și soarele m-a certat
spunându-mi o poveste
cu dealuri împădurite
pe care nu le-am văzut decât în trecere
după ce au căzut copacii soldați
în războiul omului cu natura
mi-a dat o rază peste față
amintindu-mi cuvintele care mi-au alunecat
dintre buze ca picăturile de ploaie
acum îmi rămâne doar tăcerea nediluată

și pleacă
și plouă
în continuare
sunt martora entropiei
în mine se vaită spinii
că mi-ai fost trandafir
și nu ți-am știut a percepe parfumul
efemer în seara de septembrie
pe care mi-ai dăruit-o
să-mi construiesc din ea grădini interioare
cât simți în viscere și o acceptare mai departe

scenarii

din povești se clădește omul

salcie plângătoare

care-și șterge lacrimile pe suprafața lacului

și știe să negocieze cu vântul

gemând a furtună

sau brad ca o praștie întinsă spre stele

verde când ai zice că nimic nu mai este

altceva decât zăpadă

și care dizolvă primăvara în parfumul propriilor

muguri

sau lemn de foc pentru care secolele de poezie n-au fost

decât așteptare și pentru care totul a fost fără sens

până a avut ocazia să îngenuncheze în fața

toporului și flăcărilor

să-i încălzească pentru o noapte pe cei cu pielea subțire

el, cu inele cât zeci de ei.

cu povești se și dărâmă omul

din rădăcini

și uneori își prinde toate visele de un puf de păpădie

poreclindu-și tragedia zbor

și alteori se scurge, cuvânt cu cuvânt,

înapoi în pământul infertil în care ar fi vrut

să crească.

din ce în ce mai

şi de la o vreme

se aştern mai uşor

serile în mine

la ora potrivită

în echilibrul

dintre soare şi lună.

pot să mângâi

mai tandru decât ieri

spinarea tigrului

când îi explodează

răgetul pe cer.

şi îmi aud gândurile

între două guri de aer

pe care uiţi să le iei

şi îmi simt emoţiile

în corp

ca într-o cutie de bijuterii

deschisă.

miroase bezna a dimineaţă.

îmi cântăresc cuvintele

în unităţi de încredere

şi momente de întâlnire.

şi glasul meu

curge mai ferm printre stâncile

pe care îţi juleşti genunchii

şi îşi găseşte direcţie

să se unduiască

spre locuri mai senine.

fac popas în mine

ca într-o mânăstire

în care cinstesc

viaţa.

jocul cu cuburi de lut

o tanka

pe fiecare mărgea

patru peisaje

copiate în acuarelă

de pe pânza zilei

aşa cum este ea

fiece frunză

şi fiece fir de iarbă

şi momentul aha

pe margini

sensibilitatea pictoriţei

dar trebuie să ai ochi

la fel de pătrunzători

ca ai artistei

ca să poţi prinde în ei

fiece joc de lumini

şi fiece respiraţie

a vântului în părul florilor

Foto: Adrian Cosma

Cub: Mărgelării

stânca aşteaptă

stânca aşteaptă.

marea invită cu valuri lascive.

omul fără speranţă, în sfârşit,

zâmbeşte.

autonomie

o perdea de porumbei

se ridică zgomotos

în ochii mei urbani

cu margini de soare răsărind.

lumina insistă.

se formează crăpături în asfalt

care se întind

precum viaţa din rădăcina

unui copac retezat.

instinctul sălbatic, nealterat

îşi face loc cu coatele

printre clădiri de beton.











Poezie publicată în volumul Serenitate, Editura Letras, 2020 
https://letras.ro/product/serenitate-ebook-epub/