virus

mi-ai intrat în sânge.

ai oftat când zâmbeam prea larg
și mi-ai forțat ca pe o ușă secretă

spațiul dintre un dinte
strălucitor ca prima zăpadă înainte
de a se trezi cheful de joacă în copil
și dintele de lângă, cronic galben, atât de dureros

de galben încât l-ai putut împinge
până în pânzele albe ale iubirii fără sorți
de izbândă, tu cu norii tăi negrii,

tu care mi-ai fost atât de odată ca niciodată
încât pentru cine știa citi în cer, prevesteai
că finalul va fi

cu mine tânără și căruntă, cu o stâncă
în sufletul tău de care m-am agățat
ca o scamă și cu coadă de pește
pe vreme de furtuni cum n-au mai fost.

ți-ai făcut acasă din corpul meu.
corpul meu a făcut boală incurabilă
din întâlnirea noastră.

ca să supraviețuiesc, mi-am dresat anticorpi
și acum îngheț la orice atingere.
mi s-au îngroșat granițele
și mi s-au subțiat obrajii, să îi cutremure

cea mai nisipoasă urmă de altruism,
să fug din castel înainte
să se prăbușească iar anii
de marmură tocită
peste carnea mea cu caznă
reconstruită
într-o rână
pe un mal al durerii.

dar urechile ... sub urechi încă îmi pulsează
inimi. după urechea dreaptă
încă simt
cântecul de sirenă
invitându-mă înapoi în mrejele
încrederii.

legătura

mă leagă de tine

lanţuri grele. fiecare rană, o za.

fiecare zâmbet, un clinchet sinistru

care mi s-a lipit în miezul urechii

unde se odihnea, înainte, echilibrul.

sunt invizibile fiarele

ce mă ţin prizonieră

în privirea ta nedezlipită de pielea mea

chiar şi în milisecunda

când culoarea din ochii ţi-a curs ca ceara topită

jupuindu-mă de vie. de încredere. ca pe o ceapă,

strat cu strat de durere, strat cu strat de

iubire al cărei nume l-am şters cu limba

de pe bocancii tuturor dicţionarelor.

sunt lichide şi dulci bijuteriile

ce mă înhamă la sania condusă de instinctul

feţei tale primordiale.

mă îmbăt de flăcările

pe care le neg şi le blestem în propriile capilare

că îmi ard din temelii teoriile despre viaţă

şi mă lasă doar moartă sau în ceaţă

şi nu mai găsesc drumul în labirintul ăsta dintre eu şi noneu.

am stins lumina în mine de frică să nu

mă vadă iar cineva, prin ferestrele larg deschise pe ploaie,

prea goală, aşa fără piele cum m-a lăsat

iubirea ta

ca războiul mondial

purtat până la uzură

în numele păcii.

arta de a recădea

te lași moale
în brațele gravitației
să nu îți rupi vreun os din prezent
care nu se mai sudează
nici cu iubire.

te înclini spre nefericire
cu părțile cele mai bine apărate
din copilul rănit care ai fost.
primești lovitura acolo unde știi să o
duci. ba chiar să o porți ca pe o amuletă,
ca pseudonimul pe care ți l-ai scris singură,
la o lună după ce învățaseși caligrafia ultimei litere din alfabet,
pe un bob de orez și l-ai îngropat
într-o bijuterie de doi lei.

înveți să pierzi elegant
lupta cu controlul.
știi că te va avea și în seara asta.
ți s-a fracturat liberul arbitru
tocmai în nu

pentru că te-ai grăbit să cazi la fel ca înainte
deși tu știi că și atunci cunoșteai arta de a te ridica.
ai insistat să te arunci în brațele durerii
a cărei gravitație te-a aplatizat. ai făcut-o

prea devreme, înainte de a
simți în doi
ochi în ochi, respirație în respirație,
cum îți este să zbori.
să creezi tu cerul
în care să survolezi golul cât moartea
din tine.