Degustare de Claritate

 

te văd 

ca pe steaua 

din poezia preferată

te văd

în mine

raze care mă mângâie

din interior

foc care mă ceartă

de sub propria piele

dor 

ca un incendiu

care nu se stinge cu apă

ci cu un da din toată inima

da

chiar şi pentru nu

te văd

cum iubeşti

ca un râu puternic

croindu-şi drum printr-un labirint de bolovani

pe care nu ştii cine ţi i-a pus în drum

azi te văd cum iubeşti

ca mine

te văd cu ochii închişi

stea din constelaţia mea

sens ce aşteaptă

cuvântul care îmi stă prea răbdător

pe limbă

de-atâta amar de timp

oare tu mă vezi

văzându-te?

 

destrămări

se duc
cocorii cât frunzele
și frunzele ruginite de prea multă renunțare
și rămâne doar uleiul alb murdar de albastru
pe o bucată de carton.
peisajul se îmbată cu ploaie,
clătinându-se, de pe inima mea se ridică
și trântește ușa la ieșire
și rămân în vasele mele de sânge
flori ofilite, o pereche de urme de bocanc
și amintirea peisajului, etern
decontextualizată.

așa se nasc îngerii.

te-ai întoarce de dor
chiar iad să fi fost
căci nu poți privi înapoi
ca atunci când era aici
și înțepat de vorbele lor
te-ai făcut arici și ai crezut
că acele lor fac parte din tine.

astăzi, cu pictura ștearsă de timp,
îți închipui cum au fost
doar iepurele transformat ca prin magie în pisică
și gustul de pară în care te-ai simțit acasă
și cum ai învățat să faci din furie dulceață
și pielea de găină sub cerul înstelat
al unei singure nopți de vară.

abia atingi cu vârful mânjit de cerneală
al unui stilou vechi, gândul
că poate tu acum țipi țipătul pe care altcineva
nu l-a reușit a țipa
până la capăt, să ajungă și să aterizeze lin
în urechea cuiva ... să o gâdile măcar puțin
dorul.

rezilienţă

mai mică decât un punct

faţă în faţă cu soarele

care îmi arde existenţa

până devine crocantă, o coajă de viaţă

pe o virgulă în punctuaţia sistemului solar;

răpită de vânt

când nu eram

decât trei miligrame

de posibilitate,

hrănită cu frig

la sânul electric al furtunilor,

nemângâiată în poalele muntelui -

î n f l o r e s c .

din generaţiile de sacrificiu

care au venit şi au trecut înaintea mea,

ţes petale;

în dimensiunea mea delicată, uşor

de călcat în picioare,

îmi forjez scut;

din zilele caniculare

de vară severă,

la focul de tabără

al cuvintelor descurajante

care mi-au rămas în gâtul-tulpină,

naşte în mine un invincibil verde.

sunt suflet în miniatură.

ţip fără sunet

prin parfum.

terapeutică

între prăpăstiile

cât universul şi un pic mai adânci

şi strângerile de gât

ca însetatul portocala,

te cunosc

în jumătăţile de măsură

de care m-am ferit

toată viaţa.

în ochii tăi

vocea mea

curgând prin cuvinte nemaiauzite

se limpezeşte

ca marea Egee într-o lună însorită

când n-are voie nimeni pe plajă.

uite-mă

cum cos

rupturile dintre ai mei şi ai lor

cu firele mele de frică

şi acele lor subţiri

pe etamina supravieţuirii.

începe să se schimbe

conturul

şi din contur se nasc

portrete noi

înăuntru.

neagra

când porţi în carne

o armată de femei şi bărbaţi

în formă de cruce

paralizaţi

până la mişcarea browniană

când îi uzi cu lacrimi

ca şi cum ar fi grădina ta

în mijlocul deşertului

şi la fiecare monstru de sub pat

din copilăria fiecăruia dintre ei

amplificat

ţi se usucă sângele în tine

te locuieşte frigul

te dezmoşteneşte şi te înjură

 îngerul tău interior

când nu îi laşi

îi cari ca pe consecinţele propriilor păcate

deşi sunt doar cauza

când îi mângâi cu părul tău tuns

cu corpul tău supt de neant sub duş

cu vocea ta ca un melc pe jumătate mort

care îşi caută casa cu disperare

pentru c-a amorţit atât de tare

încât nu-şi mai simte pe spate

cochilia

cât doare

cum

să porţi toc înalt

să te trezeşti înaintea soarelui

să faci din zâmbetul tău arca lui noe

să salvezi t.o.a.t.e. speciile de om rătăcit

să înoţi până la mal prin minciunile lor vâscoase

şi să te ridici în picioare

când ţi-ai cântat melodia vindecătoare

pănă la greaţă până la leşin până la blestemul

de acum trei miliarde de ani

cum să mai faci un pas

de dans

minusrealitatea

un sat întreg

mă îmbracă forţat.

îmi împinge capul prin ceaţă

ca printr-un pulover mâncat de molii.

beau sticla lui alice

sperând să mă regăsesc

pe mine cea de ieri, dar vai!

mă micşorez iar. mi se înnegreşte inima.

şi mi se aspreşte pielea de la iarna presimţită

în aerul crocant şi greoi.

era otrava care le-a fost dată drept pâine.

acum mă împărtăşesc şi eu cu piatra

care îmi va fi funerară, crezând-o sacră şi atât.

cunoaştem toţi, din moşi strămoşi,

dracii de sub pielea mea

şi toţi oamenii mărinimoşi

până la moarte pe patul vocii mele, procust.

dar ca să vezi: nimeni nu mai ştie

rima corectă pentru numele meu.

sunt un diavol în ceaţă şi mă întreb

ce s-ar întâmpla dacă

ar lăsa soarele ingenuu să-mi zburde pe chip

mai mult de o clipită?

din ocean

sug la sânul terrei

lacrimi

adunate picătură cu picătură

timp de miliarde de ani

în craterul 

ce se întinde unde înainte

îi bătea inima.