Melodie (pregătiri de primăvară)

 

Roua

începe

cu frigul.

Ne ştim

prin corpurile încordate

şi foile albe din noi

din care am construit ziduri

pentru că asediul

s-a întâmplat

cu adevărat.

Ne vedem

prin aceste ferestre murdare, cuvintele

în limbi care nu se lasă

domesticite.

Ne vedem!

Curăţăm termopanul 

cu spumă de întrebări

şi răbdare.

Din inimile noastre

se întind mugurii,

o grădină către cealaltă

ne mişcăm uşor în lumina soarelui.

Din frig

ne facem picături de rouă

şi curgem 

una spre cealaltă, fără grabă.

 

După răni

În zâmbetul tău,
unde în solul infertil
al unei vieți amare
și îndoite cu prea multă apă de la robinet,
prind rădăcini raze de soare,

vina de a da buzna în rai
cu tot corpul și cu un pic de aură mai mult
implodează.

Am ajuns aici în trenul cu tragedii în loc de vagoane
și înstrăinări în loc de roți. Am ajuns aici
pentru că aveam lacrimi de plâns,
durere de lăsat firimituri
să-mi amintesc drumul înapoi spre casă,
să aibă de ciugulit porumbeii și eu drept să mă plâng
că am țipat înainte de a nu fi auzită.

Dar nu. Există locuri ca spațiul dintre mine și tine,
călduri care luminează o cale greu de acceptat
până cresc uși unde înainte vedeam doar munți,
cresc pene în mine și oglinzi
prin care îmi văd, ca printr-o sămânță copacul,
aripile.

E ceva atât de viu în tine,
ceva atât de fierbinte în felul în care îți atingi frigul,
încât aproape cred că în noi se nasc
pui de zei în fiecare clipă de întâlnire autentică.

Degustare de Viaţă

Erai o străină
și m-ai invitat la o poveste tristă,
dar nu te cunoșteai atât de bine încă
așa că ai pretins că mă inviți la o cafea
cum nu mai băusem eu niciodată.

Amarul din ea și amețeala din baia cu bec verde după
meritau savurate la fel de mult ca dulceața laptelui.
Mama vacă. Iubirea care n-a fost.

Mi-ai spus povești pe care nu le meritam
și mi-ai dăruit idei în care încă nu întrezăream diamantele.
Am plutit puțin mai lin pe lacul
unei vieți solitare, respirând adânc
același aer ca tine.

Tu care după ploaie simțeai curcubeul în oase
într-o cameră fără ferestre
cu oameni care nu vorbeau aceeași limbă ca tine
deși foloseau aceleași cuvinte
și aceleași poziții
și prin venele lor curgea același sânge.

Eu nu am știut niciodată unde cade lumina,
în ce punct se despică precum un pește mort
în căutare de icre, și găsești în el
perle de promisiune divină.
N-am știut nici când lumina din tine
a căzut pe umbră infertilă - doar pentru un moment -
și un ecran alb-negru te-a despărțit de spectrul vizibil
și de semințele de văz pe care ochiul de om
încă nu le poate culege.

Nu am citit printre rânduri
decât ceea ce nu se scrisese încă în mine
și un strop de empatie de la tine,
care m-a mângâiat ca pe o floare în furtună
la finalul călătoriei tale, în mijlocul pădurii care
sunt.

M-ai invitat la o poveste tristă
cu iubire și tâlc și mă bucur
că am rostit câteva propoziții în cor
care, pe papilele mele gustative, au fost
peisaje de primăvară
cu aromă de speranță subțire, pe care nu am văzut-o
dar, iată, o simt în mușchi,
vocea ta curgând ca un fluviu prin mine
cu tot ce a fost mai melodios în izvorul
întâlnirii noastre întâmplătoare.

revedere

primăvara arde

pe obraji -

soarele la amiază

sau o lacrimă.

la doi metri distanţă,

bunica

în părul căreia au nins lunile

- mai mult decât şapte decenii -

dor de nepot.

în muşchii lui

de patru ani

împliniţi astăzi

se încordează

bucuria;

copilul aleargă

jumătate de pas

şi se opreşte brusc -

statuie de piatră

pe care trebuie doar

să o priveşti

în parcarea goală.

voie

un moment de întâlnire
cât o nucă.

puii de idee ies din colțuri
cu aripile întinse.

pe pielea netedă
când te văd aproape
nu mi se mai ridică
amintiri

despre trandafiri care dor
când îndrăznesc să înflorească
și făt frumos
care s-a transformat în broască
și mi-a prefăcut puful de poezie
în pelin și-n venin,
păpădie ușor de suflat
în asfințit blestemat.

în pași de începător precaut
care a căzut de mai multe ori
decât a încercat să danseze
o coreografie nemaidansată,
în ritm de călător care a dat drumul
destinației ca unei păsări cântătoare,

merg.
șchiopăt.
desenez cu tălpile
o lume nouă pe pământul inimii mele
și oameni care mă pot mângâia cu privirea
fără să se prefacă în sori,

fără să mă ardă
ca pe o pădure
la care prețuiești mai mult
verdele pe hârtia fotografică
decât viața foșnind în vânt.

măsuri

cu ochii mei hămesiți
am cules atent
câțiva muguri de speranță
din ochii tăi
defileuri de durere
ascultând.

atât. 

fugă sau îngheţ

(suspinul gladiatoarei în grădina cu trandafir)

eşti ca o ficţiune care îmi creşte canceroasă

în măduva oaselor, sub formă de frig.

o celulă de iubire care mi s-a împrăştiat

din miezul fiinţei, dându-se maliţioasă în leagănul sângelui,

peste gardul catifelat al pielii,până când şi după ce

a devenit un basm cu monştri.

înconjurată de privirea ta de foc

cu parfum de trandafiri şi superstiţii despre nenoroc,

îngheţ.

nu-i loc să lupt cu spinii înfloritului trecut

decât ofilindu-mi ochii. asprindu-mi tălpile

cu fuga de tine, şlefuindu-mi muşchii

cu veninul amorţelii precum cel mai fin lux

pe patul de moarte al unei idei fixe

care se ţine de viaţă ca de o pânză de păianjen.

cum să ucid verdele

când, fără el, strălucirea care îmi suflă din piept

devine ieftină şi opacă?

există legende mai importante decât sănătatea.

eroi ce respiră mai adânc

decât marea ca o mamă primitoare.

identitate care înghite prin sânul său ud de lapte

orice urmă de dorinţă.

aşa îmi eşti. un vis de neatins cu pana fericirii.

doar pe întunericul unei inimi intenţionat amnezice

te pot avea.

 - nicidecum învinge. -

se făcea că tu erai soarele

şi eu eram luna. o piatră rătăcită în recele ei banal.

se făcea că toată lumina mea venea de la tine.

şi se făcea că, dacă ne-am reîntâlni, m-ai arde

cu o mână de cuvinte ...

Nostalgia

îmi amintesc

când îți simțeam numele rece

ca apa ce țâșnește poznașă din robinet

pe fața mea bolnavă de vară toridă.

îmi amintesc

când sufletele noastre nu erau la pertu

și tu erai doar un musafir oarecare,

cu bune maniere și fără dorințe,

în muzeul durerii

din mâinile mele care nu simțeau cum lovesc aerul.

martorii încetinirii

vocea ca un braț lăsat în apă rece

să plutească și să amorțească

se ridică lent înspre tine -

colac de salvare puțin dezumflat.

filmul alb-negru își acceptă puricii. 

sare imaginea. povestea se toarce

în continuare. stăm împreună 

pe malul durerii

și povestim despre copilăria

care nu a fost

în limba tăcerii și a gesturilor din cap

insesizabile.

textura unui singur pas

în pragul amintirii

mă împiedic

de o mare

de sunete albe

între care limbii mele de plumb

îi este groază și-i este gheață

să înoate.

*

stelele țineau doar de frig

decorului cu zăpadă

și cu urme de sânge

și fără moș crăciun.

stelele acelea nu au lumină proprie-

doar câte un curcubeu

zâmbit de către soarele cu dinți de ploaie

se ghicea, din când în când,

pe fereastra vindecată definitiv

de transparență.

*

acum are gust de noapte cu cofeină

și lacrimi care să îi țină lui locul cald.

mâine se îngustează. dispare în ceață.

se fragmentează în fâșii de ieri

ca o canadiană uzată înainte să ți se fi potrivit.

*

în pragul amintirii, mă închin

la tavan, să fie la înălțimea

norilor țesuți de sufletul lui proaspăt

pentru capul meu greu, prea obișnuit cu rugina.

încercări de întâlnire

m-am născut din spuma braţelor lui

şi din seminţele propriilor ochi

mi-au crescut pe pielea de nisip a obrajilor

valuri şi maree:

aşa începe povestea lunii.

*

cu mâini aspre

de istorie uitată,

el m-a botezat

întru ghiftuirea focului

care îi curge prin vene

de când era mic

şi nici astăzi nu a ajuns

în oceanul îngheţat de durere

al ochilor -

aşa se încheie de fiecare dată

refuzul soarelui de a se privi pe sine.

craterele mele

sunt oglinzi

ce arată ca nişte răni.

... şi aşa, am prins rădăcini.

privită de soare

pe după umeri.

o rază a lui,

o şuviţă din părul meu.

ne întindem peste timp

ca elasticul şi, deşi

nu ne vom atinge

decât cu o amprentă

a unui vârf de vis adolescentin

- nimic mai mult -

eu am transformat

un fascicul din strălucirea lui

- cât un ou, doar atât -

într-o curgere de verde

prin venele mele ...

paralele

două urlete
la fel
și menite să nu se cunoască niciodată
se zbat
de părți opuse ale marelui zid al liniștii.

unghiile mâinii negre se lungesc
și țipă
după un fir de păr de care să mai atârne 
o clipă.

degetele mâinii palide ca luna plină la flux
caută disperate, prin movile de noroi și curiozitate,
o cale de cântec și lumină
spre tine, mamă,
oricine sau orice ai fi tu.

dar, în tabloul ăsta
labirint al sufletelor pereche
ale neantului,
eu, cunoscătoare a tuturor nuanțelor de moarte,

uneori sunt pictorul
care le împletește strigătele de ajutor
într-o îmbrățișare șoptită.

Credit pictură :Adrian Cosma

ochii ăia albaștri

când nu te mai caut,
te deschizi
ca un nufăr
subnutrit de speranță.

în ochii tăi albaștri
se încruntă cerul
ca și cum ar trebui
să citesc printre rânduri
o pagină goală

sau poate doar sufletul meu
este deja prea cărunt.


astăzi te recunosc pe jumătate,
cu gura căscată și ochii
precum niște comori agorafobe
care tînjesc, totuși, să fie găsite
de tine
și să mă recunoști
în mirarea și iubirea
și iertarea și remușcarea
și susul și josul
pupilelor mele dilatate
când îți gustă din nou
vocea.


ochii ăia albaștri.
norii de furtună
care aleg să rămână
tăcuți, pe cer, gri
și cumva senini.


între timp, eu am învățat
să fac fotosinteza -
soarele trece prin mine
și știu că nu rămâne neschimbat -

dar tu, oare ai învățat
să deznozi limba verdelui
din vechiul meu albastru neconsolat?


tu nu te încrunți.
lacul adânc care ți-e suflet
nu reflectă cerul însorind din mine,
cel puțin, nu la suprafață.
astăzi nici eu
nu am aruncat pietre în lac
să fac valuri;

dar mi s-a ridat inima
unde nu te-ai uitat tu niciodată
nici când ne priveam ochi în ochi
și când m-am uitat în toare oglinzile
azi, să văd dacă mai e rămasă în mine
vreo firimitură de seninătate,
să ai după ce mă recunoaște,


nici eu nu m-am recunoscut --


dar în ochii ăia albaștri
știu să citesc și să te regăsesc,
pentru că în ochii ăia albaștri
eu m-am născut și am murit
cândva, demult, într-o zi cu furtună și soare.

când eşti prea orb să te uiţi în oglindă

ochii tăi privindu-mă

cum nu mă mai arătasem niciodată

se simţeau ca nişte sori

pe pielea mea de găină,

arzându-mi iubirea expirată.

îmi auzeam ecoul

ca pe o explozie

din care nu voi şti niciodată

ce stea sau univers

o fi răsărit

sau dacă, poate, nimic.

orbecăind

prin labirintul cuvintelor

cu un baston alb

de vis căruia nu credeam

că i-a venit timpul,

m-am dezbrăcat de viaţă, de eu şi de moarte,

am devenit mai puţin decât o cratimă,

trei puncte de suspensie, mereu în aşteptarea a Ceva

ce acum nu mai avea să se întâmple niciodată.

am făcut eu, atunci, să se întâmple

un fragment din mine, aproape lipsit de context şi de timp,

înainte să mă îmbolnăvesc de vidul în care deja

îmi înotau organele interne, ca nişte peşti

zbătându-se pe uscat

şi nu ştiam dacă să mă simt pe uscat

când adevărul meu se reflecta în ochii tăi

şi habar nu aveam cum

pentru că orbisem de la prea multa lumină

a acestei ciocniri între sori.

cu ochii închişi de frica reflecţiei,

normal că nu am aflat niciodată

dacă sunt şi eu soare.

realizare

când amintirea

iese în relief

din hârtia fotografică

pe buzele tale,

iată aroma prezentului!

*

când iubirea

dintr-o fotografie înceţoşată

îţi iese precum căldura

prin toţi porii,

iată adevăratul dans

al inimii!

ţinutul înceţoşat unde te sfârşeşti tu şi încep eu

te ţin prizonieră într-o mie de cântece
încătuşată în căştile mele

tu cu soarele care-ţi străluceşte în colţul vocii

tu ca o meditaţie singură-n trei şi-un dumnezeu
care mi-a avortat sufletul la maturitate

tu şi ceaţa dintre noi şi muşchii mei care încă
nu au învăţat să facă deosebirea între extaz şi groază

regăsire

ne întâlnim
mai noi
decât am fost înainte,

înfăşuraţi într-o plapumă
din picături de ploaie care s-au uscat.

spălaţi cu un duş de păcate
până am ajuns azi
să strălucim mai tare ca oricând.

ne-am amărât
asemenea cafelei
cu glasul fiert, căutând
un ac de ziuă în carul cu noapte,
dăruindu-ne unul celuilalt
înapoi o ceaşcă de lumină

căci doar unde a fost întuneric
îşi poate face loc dimineaţa.

ne recunoaştem
cum nu am avut ocazia să ne cunoaştem
niciodată până ieri seară,
când soarele încă juca ruleta rusească
mustăcind pe sub raze, fără să fi citit regulile:

tu, înger al cărui pas
urmează credincios amprenta mea de hoaţă
înecată cu un sâmbure de remuşcare;
eu, căldura ce te-a îmbrăţişat dinăuntru
când te purtai rece
ca o canadiană înzăpezită care şi-a uitat destinul.

iată! suntem
la intersecţia dintre iarnă şi primăvară,
un ghem de viaţă bicolor,
asortat
numai pentru că fiecare dintre noi
a riscat să se deşire într-o scamă lungă de durere
când eu eram şi tu erai
mai singuri şi mai vechi decât suntem astăzi.

puzzle

ca piesele unui puzzle
ne punem impreuna
sa redecidem constelatiile
si omul care va descoperi focul
si un pamant mai rotund.

ne lasam parti din suflet in cutie
pentru ca nu a venit timpul lor
si nu ne-am gasit unul pe celalalt
in locul potrivit
iar cand schitez zambetul tau
pe hartie in creion cu mina fragila
imi reneg propria umbra si iti jur
ca niciodata nu o sa te orbesc
cu lumina din ochii mei.

jucam la cacealma
cu o mana de cuvinte drept miza
chiar daca uneori tacem
surdomuti intr-o limba afona
mai degraba decat perfecti si sanatosi

iar pana ne inseram ca doua zile pline,
suntem de ajuns asa, cu jumatate de soare
cand reinventam lumea si

ne punem de acord ca doua piese de puzzle.