[Îmi stă o poezie în gât]

 

Îmi stă o poezie în gât.

Nu o pot nici înghiți, nici scuipa.
Îmi infectează țesuturile. Supurează
rana pe care nimeni nu o vede.
Stau cu durerea
și cu o lumânare în fața gurii deschise
ținându-mi respirația,
să nu mi se stingă
ultimul strop de lumină.
Încet, încet, se topește
nodul de povești fără final -
pic, pic, ploaie de lavă și piatră, câte un cuvânt
ca ceara topită
arde hârtia
ochilor naivi care mă primesc în ei,
să intru ca într-un lac sărat,
cu picioarele murdare,
să mă spăl, să mă vindec, să îmi
amintesc
cine
sunt.

Fiori

 

... și mă trezesc în toiul nopții 

în viscerele întunericului

la tine acasă, îmbrățișată 

de un frig fără chip,

cu fereastra deschisă pe jumătate,

refrenul cântecului tău preferat

de dor în urechi, destul de tare

încât parcă n-ar fi un simplu gând,

și tu ai plecat.

Intersecție de adevăruri complexe și dureri

Aș vrea să am un buchet de cuvinte pentru tine
pe care să îl așez cu grijă în vaza amintirilor.
Să vadă o lume-ntreagă
că ești tu, aici, după șase ani, vibrând de viață
într-o poezie de chihlimbar ...

dar am, în schimb, prea multă durere.
Mi-s mânjite mâinile obosite și fața.
Am ceață în ochi și prea multă greutate în inimă
ca, văzându-te pe un fotoliu
gol de prea mult timp, să te pot
arăta și altora.

Azi sunt carne de tun
sub comanda unei inimi pulverizate.
Cele două mâini cu care ţi-aș fi scris și cântat
au devenit mii de tentacule
încercând să repare lumea,
să mă mai simt țesut organic
care cândva ar putea redeveni
om.

Și când mă gândesc
că sângele tău curge în mine
ca un râu care încă nu a aflat
despre secetă ...

Zbor insignifiant

 

Libertate de primăvară.
Haine ușoare
zboară pe o rază de vânt
într-o adiere de soare.
Prin cerul de sticlă albastră
îmi văd timpul, pană și hârtie,
să desenez pe el un portativ infinit
dintte gratiile căruia să iasă
muzica drumului către tine.

Nu ești la celălalt capăt
să mai ținem melodia în aer.

Parfumul merilor în floare
care îmi mângâie coatele
nu mai înseamnă
nimic.

familie

familie -
mănunchi de tristeți 

puse la presat.

Poezia pe care n-am scris-o la timp

 

Să îți fi scris că tu mi-ai fost apă 

când creșteam în deșert,

că ai fost singura

care a știut să mi se strecoare moale

sub spinii de cactus.

Să îți fi scris că tu îmi transformi viața 

din tragedie în simplă tristețe,

că ești respirația ușurată 

care spune că încă mai e timp și mai e aer

până ne ajunge tsunami.

Să îți fi scris că mă recunosc în tine

nu ca într-o oglindă, ci

ca într-o sămânță 

care mi-a iubit florile

când nici nu vedea soarele. 

Să îți fi scris că nu îți plângi singură 

nici codrul, nici luminișul pe care ți l-ai găsit 

și unde te-ai adăpostit de răceala nopții.

Să îți fi scris

un pastel în care să nu te menționez 

nici măcar o dată 

dar timbrul vocii tale să aibă ecou

în fiecare imagine, în fiecare cuvânt. 

Ți-am scris o carte

care acum nu face

cât ar fi făcut atunci

un singur rând în plus.

Dor Nedefinit, Ad Infinitum

 

Mă chemi prin toți porii

cu vocea aerului de toamnă târzie. 

Amețesc, adorm, te caut 

prin tot ce e dărâmat în mine,

dar nu îți găsesc decât umbra

în impresii.

Mai mult decât anotimpuri

 

Lăsăm vânătăi pe pielea timpului, aniversări,

noduri în care ceva s-a schimbat iremediabil. 

În răcoarea matinală de toamnă,

corpul meu crede în valuri de siguranță 

care pleacă și se întorc ca frunzele arămii

foșnind sub un bocanc imaculat.

În răcoarea matinală de toamnă, 

corpul meu se crede înapoi în copilărie,

în cuibul brațelor voastre 

din care vom zbura împreună. 

Dar nispiul din clepsidră nu minte și nu se răzgândește 

și nu se lasă mângâiat de tabieturile mareelor.

Gravitația îmi rânjește răutăcios 

și își deschide dureros de încet brațele,

singurele care mă vor primi

până la capăt. 

Aniversări, pietre 

care mi-au lăsat moștenire garanția 

că totul se subțiază până la finețea firului de nisip

dacă lași suficienți ani și suficientă apă 

să curgă peste același loc. 

la fel de aproape ca respirația

 

ei nu știu cum e fără tine.

de-asta îți scriu cuvinte care îi sfâșie

pe cei care trăiesc cu absența ta.

în poezia corpului meu

e întuneric unde ar fi trebuit să fii tu

și să crești și să înflorești.

inspir. expir. te port în mine ca pe o umbră

chiar dacă acum este amiază 

și sub soarele mânios care mă amenință 

și pe mine,

puțini te văd.

 

Moment

 

Un moment de tăcere 

să deschidem toate ferestrele inimii

și să încapă absența ta în mine.

Un moment de tăcere 

să se curbeze timpul,

să fim fată în față 

cu oglinda anilor și a gândurilor 

între noi.

Un moment de tăcere 

să nu mă adun.

Să fiu din tine, 

să uit viitorul,

să nu îmi reproșez că nu am devenit și eu

o amintire

frumoasă. 

 

nevară

 

miroase a vară 

fără tine

miroase a contrast

miroase a familie

a viață care mi-a alunecat din corp

mai definitiv decât dacă aș fi murit

mă scald în singurătate 

ca și cum zbenguindu-mă în mare

valurile din ce în ce mai înalte și aspre

îmi mângâie capul părul nările 

plămânii mei fără tine 

mușchii în repaos total

miroase a transpirație 

într-un iunie fără picătură de soare

miroase a muzică iar

dar tot ce primesc e tăcere

mă lovește ceea ce a fost bucurie 

în plexul solar

iar și iar și iar și 

Ce pot găsi în muzică și ce am pierdut pentru totdeauna

 

Cântecele tale

mă ard pe gât 

Pastilă amară 

să treacă dorul

Cântecele tale

numai în vocea mea

Amintiri 

pe care vântul n-a reușit 

să le fure

complet

Atâtea fețe

a căror strălucire 

va rămâne 

uitată 

Atâtea note

pe care nu voi ști 

dacă le ating

vreodată 

 

Solstițiul de iarnă

 

Dorul mușcă lacom din mine.

Îmi ronțăie tacticos claviculele.

Îmi topeşte viscerele ca pe ghețari.

Mă adoarme ca o iarnă vicleană

care mă minte că-i cald și sigur

la sânul ei

chiar când e mai aproape de victoria finală 

hipotermia.

Bucuria mea hibernează

în bârlogul ei de înregistrări și fotografii.

Prin vocile pe care nu le voi mai

auzi spunând cuvinte noi niciodată 

și culorile banalizate de timp,

abia o mai recunosc.

 

firea rădăcinilor

 

și ne vom reîntâlni

într-o tăcere lăsată să curgă,

într-o poezie

legănată în cântec.

te voi recunoaște

mai precis decât te-am cunoscut

și aici, în spațiul ăsta 

curățat de tot ce s-a pierdut în traducerea

din inimă în faptă,

poate și tu îmi vei înțelege

viața ca un ocean multicolor,

apă stătătoare care face valuri,

furtuni și răsărituri miracol

pentru care metită să mă trezesc.

și, din ce în ce mai senină,

cu dor de miros de ploaie,

cu poftă de voci mai moi,

tăcerea devine

tot mai scurtă,

tot mai puțin asurzitoare,

o picătură de rouă 

din înflorirea mea.

 

Invitație la blândețe în nuanțele de gri

E uşor să ierţi

ceea ce nu se va mai repeta niciodată -

rămâne doar lumina 

din tot ce ţi-a atârnat greu ca un soare gigant

în plămâni.

E lejer să ierţi

unghia lungă care nu se apropie nici cu un milimetru

de tablă, sunetul care rămâne doar

suspendat în tăcere

ca istoria când moare ultimul arbore centenar

care i-a stat martor.

E ca fiorul unei adieri de primăvară

să spui "te iubesc" unei umbre

şi ca o pană pictată pe plumb 

să te îndoieşti de cine eşti azi

trasând linii groase de cretă 

între tine şi omul de alături

când te mânjeşte cu umbra lui.

Dacă tot încerci

să îţi deschizi inima

să încapă în ea

mai multe nuanţe ale lui a fi,

poate vrei să te ierţi şi pe tine

când confunzi vremea cu clima

şi durerea absenţei cu cea a prezenţei.

Degustare de Claritate

 

te văd 

ca pe steaua 

din poezia preferată

te văd

în mine

raze care mă mângâie

din interior

foc care mă ceartă

de sub propria piele

dor 

ca un incendiu

care nu se stinge cu apă

ci cu un da din toată inima

da

chiar şi pentru nu

te văd

cum iubeşti

ca un râu puternic

croindu-şi drum printr-un labirint de bolovani

pe care nu ştii cine ţi i-a pus în drum

azi te văd cum iubeşti

ca mine

te văd cu ochii închişi

stea din constelaţia mea

sens ce aşteaptă

cuvântul care îmi stă prea răbdător

pe limbă

de-atâta amar de timp

oare tu mă vezi

văzându-te?

 

copilărie pe vârful limbii

 

cu mirosul de mare

între degetele de la picioare

caleidoscop de amintiri

corcoduşele monede şi gura pungă

cuvintele din ea

niciodată de dragoste

dar atâta vară încăpea

în pielea mea de copil

lângă tine ...

 

Foșnet

 

Senină:

- Privirea 

prin care detaliile prindeau viaţă

şi viaţa prindea culoare.

- Tu care abia începeai să cunoşti soarele din tine

pentru că ţi-ai petrecut ani întregi, oră de oră,

ştergându-ţi norii de pe cer, rupându-i 

în bucăţi de senzaţie, amintire şi uitare,

dansând cu bucăţile de nor din tine

în perpetua încercare să creezi din ele altceva,

lumină

care să pătrundă prin alte furtuni ca ale tale,

să ajungă în miez.

- Grădina în plină floare

şi trişti copacii

care încă mai cresc

din inima ta

tăcută.

 

Căutări asimetrice

 

cuvântul ăla care nu există în altă limbă

 

mă umplu de muzică

până la refuz.

până dincolo de bunul simţ.

până la tine.

o să-mi fac o barcă de hârtie

dintr-o pagină de murakami

o să-mi cântăresc sufletul

în balanţa speranţei

şi dacă pot 

eu cu petele de trecut

care nu sunt lumină

o să mă aşez în poziţie de fetus

în barcă

şi-o să plutesc pe râul styx

să îţi aud vocea

dând naştere unui singur cuvânt

n o u

până atunci

te privesc prin melodia

de sub degetele mele

bucata asta de timp împodobit

care nu ar exista

dacă nu ai fi fost tu.

ştii că ai lăsat în drumul tău 

urme de cântec?