instinctul de supraversuire

 

curg prin mine valuri de cuvânt

care au fost cândva unde

şi s-au născut dintr-o picătură de ploaie.

aprilie închide ochii

pregătit să hiberneze

în timp ce florile care i-au ieşit 

pe pielea de pământ

se deschid din ce în ce mai mult

în faţa soarelui.

cum altfel, dacă las să zburde prin mine

idei care nu se vedeau pe sine

prin povestea opacă despre a face

fructe sau nimic?

cum altfel, dacă le mângâi zilnic

cu raze de prezenţă?

într-un minut se poate naşte

o lume întreagă de culori

nemaivăzute

sau nimic - iar uneori există poezie

în siesta unui cuvânt care nu se vrea

decât actul vocii de a fi

- de a se auzi -

o picătură de ploaie - o sămânţă -

punctul şi virgula 

din care mereu vor mai vui

valuri vii de vers

oricât de noapte cu lună nouă;

 

răbdare

muzica îmi curge prin toți porii.
un râu de vibrații îmi izvorăște
din plămânii-păduri ascunși adânc
în pântecul soarelui
care plânge cu un ochi și cu restul trupului
luminează.

sunt acasă aici, în mine,
când între cuvinte rostite sigur,
rostogolite pe limbă, într-o mie de limbi
rugate să se ardă complet până-n tăcere,
îmi găsesc rădăcina
adânc în miezul timpului.

și plânsul devine cântec.
și cântecul rămâne.
și în așteptare înfloresc
trandafirii albi uitați în mine.

călătorie în timp

mă scufund într-un vis

să mă botez singură cu lumină.

îmi înlocuiesc numele de ceară albă

cu unul din mişcare şi foşnet al vântului

prin bretonul primăverii.

mă scufund într-un vis şi, când mă ridic,

îmi curg din păr nori

şi din ochi, picături de zâmbet.

se făcea că

am înlocuit trecutul cu un cadou

ce m-a surprins şi pe mine cea de acum.

am luat timpul în gură ca pe o acadea

şi l-am botezat cu lumină din lumina mea

de care uitasem cu câteva ore în urmă.

de care nu ştiusem cu câteva decenii în urmă.

pe care am găsit-o în drum unde nici nu o căutam

şi din care mi-am construit o cale.

dar, încet,

mă trezesc.

mă tem

că încă

mă numesc

singurătate

sau diana

sau zi de iarnă muşcată de soarele vitreg vârcolac

sau un fel de tu dar fără stele în ochi

sau un fel de ocean care a renunţat la valuri şi se crede una cu vulcanii din el

sau vreo poreclă inventată de cineva care nu a putut să mă

cunoască.

curgere dragă:

din fântâna uitată

îmi urci în inimă. 

deschizi larg ferestrele eului

să poată intra păsările călătoare

care s-au ghidat după soare

și au ajuns, ostenite de schimbarea

de fus orar și de zare,

din alte inimi.

din inimi cu miros de cutie, 

învăț valoarea vieții

cu sertare.

în inimi eliberate-n cântec, 

îmi recunosc pașii pe care

aproape-i lăsasem orfani de sens.

inimile încăpătoare 

găsesc loc într-a mea.

uite-așa, din verdele 

pe care l-am știut eu dărui, 

mă multicolorez cu relații

și texturi sclipitoare.

încep să curgă din mine

piei necunoscute până astăzi

și se lipesc întregi de răni străine

ce poartă aceeași formă de durere

iar, din aceste răni acum-convalescente,

îmi extrag și eu sevă de vindecare.

curgere dragă,

confundă-te cu mine în continuare

într-același stil al tău ondulat de mare

dar mereu născut din izvorul propriu

din care cuiva îi poate potoli setea

fiecare.