Zbor insignifiant

 

Libertate de primăvară.
Haine ușoare
zboară pe o rază de vânt
într-o adiere de soare.
Prin cerul de sticlă albastră
îmi văd timpul, pană și hârtie,
să desenez pe el un portativ infinit
dintte gratiile căruia să iasă
muzica drumului către tine.

Nu ești la celălalt capăt
să mai ținem melodia în aer.

Parfumul merilor în floare
care îmi mângâie coatele
nu mai înseamnă
nimic.

Nemărginire

 

Ziua de vară

ca o mărgea de zahăr pe punctul de a se topi

într-un şirag prea lung.

Ochii lipiţi de somn

musafir nepoftit după-amiaza

când ea mă aşteaptă

să îi fiu cană de apă rece în deşert.

Gustul cafelei de automat,

mai mult spumă şi idee decât gust,

cu un grad prea fierbinte

pentru clipa asta în care soarele

îmi mângâie părul cu toate razele tentacule.

Dar cât spaţiu neîngrădit în jurul meu!

Sunt o păpădie 

când află că poate să zboare

în sute de direcţii deodată.

Singura limită de mişcare-viaţă 

este marginea elastică a sufletului meu.

Mă împrietenesc cu adierea caldă

care îmi suflă în cafea.

 

Ofrandă

 

O scrisoare către lume

într-o singură literă,

sămânţa din care se va ridica o pădure

şi va îmbrăca muntele.

O scriu după dictare,

dar îmi cântă degetele

în cor cu voi, 

mă cântă soarele de iunie

sub care încap toate,

mă în-cântă ecoul de "bine-ai venit"

pe care l-aş putea avea

când din litera mângâiată de mâinile mele,

lângă atâtea altele, clădite de meşteşugari 

mai pricepuţi şi mai curajoşi decât mine,

va creşte libertatea şi iubirea cu braţe largi,

tot mai largi.

statuia în e-moție

Doamna așteaptă demult.
tălpile îi sunt rădăcini, altfel
probabil ar fi zburat deja
spre zări mai largi.

îi sclipește o torță în ochii de piatră.
sugarii îi silabisesc numele
în cod morse cu primii lor pași,
cad, se ridică și ea le zâmbește
dintr-un colț oxidat de secol uitat,
a încurajare. a inimă
încă proaspătă, încă de mamă.

țese răbdarea la război
de cusut, din pânză de pace.
tac oceanele ca doi lupi flămânzi
hrăniți după ani de strâmtoare.
urlă pietrele a victorie
în mijlocul propoziției.

ce petrecere! totul trece.
năpârlesc prejudecățile.
pielea moartă se cerne
prin clepsidra oaselor.

toți la fel

de unici.
fiecare inimaginabil
de banal.

hai să ne luăm de mână
pe foaia de hârtie.
ca sălciile plângătoare,
poveștile noastre se potrivesc
pe aceeași brățară de briză.

inima statuii bate din nou.

zoom

 

zig-zag

printre zăbrele

bâzâie musca

un concert întreg

pentru urechi roşii de nervi

şi de ruşine.

camera se rezumă

la capul tău

care captează cuvinte

în timp record,

idei dezinfectate

de emoţia care te aşteaptă, umedă,

de partea cealaltă a ecranului.

aşteaptă la ieşirea din iluzie

pe poarta construită

nu din lemn, ci din căscat,

aşteaptă cu un rânjet

să te întorci în tine

şi să n-aibă cine te ţine în braţe

când spui la revedere.

darul transparenței

"îmi curge ură prin vene" scria
și prin adolescența ei ca un lac limpede
se puteau vedea peștii multicolori otrăvitori
din adâncuri
fără ca soarele amiezii să îi ardă libertatea.

terapeutică

între prăpăstiile

cât universul şi un pic mai adânci

şi strângerile de gât

ca însetatul portocala,

te cunosc

în jumătăţile de măsură

de care m-am ferit

toată viaţa.

în ochii tăi

vocea mea

curgând prin cuvinte nemaiauzite

se limpezeşte

ca marea Egee într-o lună însorită

când n-are voie nimeni pe plajă.

uite-mă

cum cos

rupturile dintre ai mei şi ai lor

cu firele mele de frică

şi acele lor subţiri

pe etamina supravieţuirii.

începe să se schimbe

conturul

şi din contur se nasc

portrete noi

înăuntru.

fără sens

cerul în cușcă se transformă în mare,
mărginit de măreție, nisip și sare.

înoată peștii de nor între propriile valuri
de seninătate tulburată
și zbor de cretă șters cu piciorul
unui gând ilogic, de altă dată ...

incoerențele se aștern pe asfalt, în loc de zăpadă.
asfaltul e inima mea sculptată din piatră,
niciodată destul de disciplinată
încât să se cristalizeze.

acum? acum e un pui de întuneric
care crește în vezica urinară a timpului
trecut, dar nicidecum trăit
până la capăt.

maturitate, crăpături şi lumină

eu am voinţa să suport orice crăpături

ca să mă fac ziuă, mi s-a lăudat ea

privindu-mă cum îmi lăsam puii de lacrimă

să zburde nestingheriţi pe obrajii

cerului din emisfera mea.

îmi pun o dorinţă, m-am temut să răspund

căci superstiţiile sunt un delict

în ţările străine ale anumitor suflete.

*

când a ars-o soarele până la os

şi i-au ruginit ochii de durere,

eu eram acolo, deşi îmi era încă noapte.

aş fi dat foc şi stelelor căzătoare ca să nu crap

de ziuă

pentru că acum câteva luni eram umbră

şi am crescut mare întuneric

în pântecul frigului

şi mi-e frică să fiu exilată de aici

pentru că nu ştiu dacă mi-am câştigat

dreptul la soare.

dar ... când pe ea a ars-o soarele până la os

şi s-a înserat şi i-a fulgerat sufletul

şi era încă oarbă şi nu înţelegea

cât de frumoasă este, printre nori şi luna nouă

a puilor ei de voce care au evadat

din curtea strâmtă a părinţilor,

eu eram acolo, intactă, netrăită şi gata să mă ofer

fâşii de umbră oricărei călătoare obosite de-atâta furtună.

*

vrei să te învelesc în aurora boreală

ce mi-a crescut pe pielea de găină

când te lăudai că ai învăţat să nu plângi?

în cristelniţa de jais

în numele Vieţii
cu toate vulcanele şi văile,
cu toate mările şi deşerturile,
cu toate oraşele şi junglele
prin care poate trece
să meargă mai departe
sau să poposească,

astăzi îmi las amprenta mea
pe robul Morţii
care începe să înveţe
alfabetul ideografic al curajului
de a deschide ochii în fiecare zi.

acest copil căruia i-a fost scrisă
dispariţia în sânge,
se va arăta şi îşi va şti numele.
va înfrunta zmei şi canibali
în tărâmul greşelilor şi al ezitării
şi va salva domniţe la ananghie,
zdrenţe de lumină printre copacii
propriului suflet.

acest suflet va creşte ca o floare
care se deschide să îşi arunce
seminţele preţioase în braţele
vagabonzilor fluturi şi albinelor uşoare.
cu sângele care îi va curge, va scrie poezii.
va albăstri cerul cu propriul văz
şi va da un sens lumii cu propria nimicnicie.

apa din cristelniţa de jais
simbolizează cum Viaţa îl va spăla de viaţă.
copilului de astăzi îi va ninge în păr
şi oamenii, bucurându-se de el,
îi vor sparge inima în cioburi
din care el poate va îndrăzni să îşi facă oglinzi
sau poate nu.
poate va renunţa la un milion de vise
până să deschidă ochii
şi să vadă că din joaca lui de-a responsabilitatea
a creat un caleidoscop -
sau poate nu.

nu îi dau un nume - Numele
şi le va alege singur, până pe patul de moarte
şi poate va avea atât de multe încât nu îi vor încăpea
în cartea de identitate
sau poate va face ocolul pământului până va rupe
toţi pantofii din lume, şi lumea îl va striga
Ăla.

îi spăl viitorul în stropi de rouă.
să i se ierte spaţiul pe care îl va lăsa gol.
să i se ierte păcatul de a muri înainte să trăiască.
îl inspir cu transpiraţia nopţii
să aleagă, să alerge, să plece,
să îşi şteargă propria lumină cu radiera
şi s-o ia cu literă mică de la capăt.
să-şi râdă lacrimile şi să-şi plângă perlele
şi, dintr-un singur fir de nisip,
să se transforme într-o mare întreagă înrămată în clepsidră.
să renunţe, să zbiere, să se tăvălească de râs.
să lase o dezordine de culori mereu pe unde trece.

fie ca acest rob al Morţii
să Trăiască
şi să lase moştenire
o Dâră de iubire
pe care destinul de om
să n-o poată şterge.

sfat

dă-i drumul
soarelui din lesă.

nu vezi
câte arsuri ai deja
în palma sufletului?

plânge-ţi
apa murdară de ploaie
câte o lacrimă odată

şi deschide-ţi pumnul.

lasă lumina
să zboare, să joace şotronul
printre crengile copacilor

tu …
eliberează-ţi aerul din piept
ca pe un deţinut găsit nevinovat
şi dă-i drumul
soarelui din lesă -

îşi ştie singur drumul
spre strălucire
şi poate chiar s-ar simţi ca acasă
în colţul ochilor tăi.

expoziţie de vise

(în interpretarea pictorului ironic)



întârzii o viaţǎ
în faţa portretului ei.

libertatea
gǎtitǎ la patru ace
în cântec şi aripi.

balonul cu aer cald
duce copiii mai sus
decât au ajuns ei vreodatǎ.

norii se deghizeazǎ în podea
şi vin, inimoşi, la balul mascat
al existenţei.
soarele se joacǎ de-a flirtul cu umbrele,
dintr-un colţ.

numai munţii ne pot gǎsi aici.

hai, desfǎ-ţi braţele.
aruncǎ-te curajos
în prǎpastia albǎ
din ochiul cuiva drag.

fii bun şi trage dupǎ tine
sania în care se stǎ cel mai zgribulit
şi se sǎrbǎtoreşte
victoria asupra naturii.

inspirǎm, expirǎm.
invitǎm un prieten
în camera cǎlduroasǎ a unui zâmbet
doar pentru a avea de unde sǎ-l dǎm afarǎ.

libertatea zboarǎ astǎzi.
zboarǎ cǎtre nemǎrginire

înrǎmatǎ într-un tablou suprarealist.

lectii despre libertate

i.


mi-ar placea
sa jonglez cu cuvinte noi,
sa le imprastii pe pagina
ca niste farame prost asortate de confetti.
sa rad de lume
si sa imi fac o limba materna
asa cum vreau eu, asa cum nu s-a mai incumetat nimeni.

m-as arde singura pe rug
fara drept de recurs.




ii.


mi-as dori
sa te privesc in ochi,
sa fim noi
ca oglinzile care oglindesc alte oglinzi.
stii la ce ma refer?
te pierzi in ele si vezi infinitul.
asa m-am gandit candva, sa imi pierd trecutul
si sa gasesc o samanta de mine in viitorul tau.
sa zambesc si sa nu-mi fie rusine
de ecoul zambetului meu pe fata ta.

mi s-ar ridica fiecare fir de par
si mi-ar huidui inima
de groaza sa nu dai tu tonul.




iii.


m-as vedea
intr-o alta poveste
decat imi spuneau batranii mei
la culcare cand aveam cinci ani
si inca-i lasam sa ma mangaie
ca pe o pisica.

as scrie o poveste plina de neologisme,
in care sa inving intotdeauna
cu fata limpede,
sa fremat ca tufele de trandafiri
parfumate in bataia vantului.
o poveste care sa fie adevarata
si sa nu mai fi fost scrisa
inainte de a ma fi nascut eu.

s-ar despica marea in patru
si s-ar sparge punctele cardinale in mine
ca paharul unui alcoolic
care a uitat gustul
vietii.




iv.


libertate, spui? cu ce drept,
cand eu slefuiesc fierul
din care apoi imi fac singura
gratii
si ma infasor iremediabil intre ele?

eu sunt fata limpede a raului de munte.
dansez cu pietrele
si uneori imi esti cer atat de senin
incat te iubesc;
alteori, ma doare nisipul
si inca te iubesc, asa, cu norii tai
si cu pasarile tale migratoare.

dar destinul meu ramane oceanul.




v.


inot in mine insami
si chiar cand nu ma inec, tot simt
cum altcineva da tonul in filarmonica inimii mele
iar bratele mele sunt inca prea imature
sa nu iti adopte ritmul -

oricat de incompatibil cu lira sufletului meu.
oriunde m-ar duce curentul.
oricine ai fi “tu”.




vi.


n-am putea pretinde ca a ma ineca este o arta?

asa, de dragul criticilor.
asa, de dragul de a nu te fi iubit pana la ultima respiratie fara sa ofer ceva in schimb.