cutremuri

 

(Ascultă poezia aici)

 

 

în întuneric

mă eşti

tu

cuvântul

căruia i-a venit

rândul

tai în carne vie

vulcan pe planeta albă

gheţarii din corpul meu 

se topesc

curge tot ce a fost

îngropat

prin mişcare

arde

învie

se rostogoleşte

în miezul de meditaţie din mine

iar

şi

iar

şi

iar

nu devine dar

este doar

despuiat de pretenţii

de creştere

vindecare

împoezire

singurul fapt

aici şi acum

întâlnirea dintre lavă şi gheaţă

între tu şi eu

sunetul contrastului

din cerc se iese

fiind pătrat

din cerc se iese

rupându-te

spărgându-te

din cerc se iese

oprindu-te

din cerc nu se iese

fiind cerc

în întuneric

îmi eşti

toată viaţa şi toată moartea

ca şi cum niciodată nu aş fi existat

în afara ta

şi totuşi

şi eu mă mişc

a lumină

în pântecul de groază

al întunericului

în luminăj

te sunt

şi pulsul tău se transformă

în muzică

 

instinctul de supraversuire

 

curg prin mine valuri de cuvânt

care au fost cândva unde

şi s-au născut dintr-o picătură de ploaie.

aprilie închide ochii

pregătit să hiberneze

în timp ce florile care i-au ieşit 

pe pielea de pământ

se deschid din ce în ce mai mult

în faţa soarelui.

cum altfel, dacă las să zburde prin mine

idei care nu se vedeau pe sine

prin povestea opacă despre a face

fructe sau nimic?

cum altfel, dacă le mângâi zilnic

cu raze de prezenţă?

într-un minut se poate naşte

o lume întreagă de culori

nemaivăzute

sau nimic - iar uneori există poezie

în siesta unui cuvânt care nu se vrea

decât actul vocii de a fi

- de a se auzi -

o picătură de ploaie - o sămânţă -

punctul şi virgula 

din care mereu vor mai vui

valuri vii de vers

oricât de noapte cu lună nouă;

 

ochiul e pui de zare

 

cu inima despădurită

cu vocea secată

cum să spui

clar pe tărâmul ceţii

că nu-ţi mai e senin cu nimeni

că ţi s-au înserat cuvintele

că vrei doar să vină licuricii

fără să îi momeşti 

 

Αυτή

 ... crushed stars while they still felt like suns.

Le-a fiert sufletele în gheața unui trecut uitat

și de atunci face compot de poezie.

Το δώρο της για εσάς είναι μία νέα γλώσσα

διαφορετική απ'όλα τα πράγματα

που κάποτε οι άνθρωποι ονόμαζαν ποίηση.

Com saudade de casa și dor de ceva nenumit

care era mai bun și mai rău și de fapt nicicum

de comparat - ci neprețuit - un corazón latiendo

todavía. Crescând râuri vii στη σώμα της,

debajo de su piel de barro

donde se escondió un día al pensar que no tenía

aucun ami.

Μηδέν

Cero

a la izquierda

și-a scris cândva pe limbă

cu papile pentru amarul vieții

but she is I and I have dear, clear mirrors

showing exactly where in the soft tissue of my embodied dreams

δεν έχουμε πλέον χρόνο για να το χάσουμε

για χάρι των άλλων

για να χρησιμοποιήσουμε βολικές λέξεις

which never do us the justice of reaching our essence.

Αυτή sunt eu quand la poésie coule comme de l'eau

devenue sang dans mon présent

and I break the laws of grammar and physics just the same,

voice finally soaring into my long disavowed

warmth.

Concerto

una după alta
curg imaginile
una după chipul și
asemănarea celorlalte
bubuie
bisturiele taie cerul
pe partea moale
sub catifeaua neagră
carnea descompusă
gândurile
se târăsc în formă de viermi
ciugulesc somn
dar ar putea înghiți o balenă
râgâie valurile
căscând a plictis:
"dar tu ce credeai, milimetru de vibrație
ce ești? că dacă nu trăiești decât pe optime,
devii imun la moarte?"
nu le răspund. urlu
în șoaptă. imaginile ca picăturile
cad în ropot. tropăie cascada
puțind a eternitate
în timp ce eu aștept să
stea ploaia.

textura terorii

privirea ta
pe pielea mea
arde

tăcută lupoaică
ce și-a uitat mama lună
și haita

privirea ta insistă
pe pielea mea

lupă
să mă văd mai bine
prin tine

mă arde nerăbdarea
în care mă împiedic
ca într-un ghem deșirat
deși știu că mă prinde
timpul din urmă
că trebuie
să îmi țes la război
minuțios din fiorii
de pe șira spinării
Pacea

și vreau să îmi fii martor
cum mor la foc mic
de șase sute de ori pe minut
și tot nu mă sting

prin privirea ta
pe pielea mea
simt

sunt flacără
dar mai am nevoie
de multe minute
să se îmblânzească
frigul în mine

idilă lingvistică

să ajung să mă simt acasă
pe limba ta

papilă gustativă aclimatizată
la mirodenii străine
ce au părut cândva un vis
și fructe care miros dulce ca sânul mamei natură
deși parcă ieri se coceau numai în basme

să îmi vibreze corpul
imediat la cuvinte care înainte
sunau a accent spart înghițit pe nemestecate
și prin contrast ca printr-o fereastră spre un alt univers
emoția să mă îmbrățișeze aproape
fără să treacă prin vama gândurilor
sensul să intre și să iasă din mine simplu ca respirația

ca să ajung să mă simt acasă
pe limba ta

întinsă pe canapeaua substantivelor tale
înotând încrezătoare în curgerea verbelor tale
oricând la jumătate de pas de interjecțiile tale

mi-aș înțepa în fiecare zi inima cu un ac înroșit
în greșeli ca într-o piele de șarpe
să cresc din spuma celei care am visat
un eu pe care încă nu îl cunosc

dar să fie

o mulțime de oameni
cu ochi sclipitori, alunecoși.
multe de spus, curaj de plastic,
sare și piper
după gust - nu neapărat după cel propriu.
torni peste tine aburi
ca și cum ai fi un pliculeț de ceai negru
îmblânzit de necesități. pui nor de vată pe băț
deasupra, să nu vezi că mai e mult până aproape
și că îți crapă carnea pe tine de viață
ca porțelanul cănii, de prea fierbinte prea curând.
ei nu trebuie să știe decât o felie din de-ce-ul tău
ăla ca un cotor de măr încă proaspăt.
cu timpul pe care îl deșiri încet, fir
cu fir din ființa ta finită,
zahărul se topește și plouă dulce
în plexul lor solar, cuvintele tale
născute din răni adânci
în care dacă stai, nu atingi pământul cu picioarele.

promisiuni grele

 

cerul cară pungi de nori
doldora de furtună neplouată.
ochii săi înroșiți măsoară pământul
ca pe un adversar
în fața căruia a capitulat prea devreme.
ianuarie se joacă, potrivește cuvintele
ca pe niște cuburi pictate:
în fiecare început doarme un fetus de final.
întinde un deget-lumânare cât februarie
cu crengi goale răzvrătite în toate direcțiile
în loc de piele:
"ți-am zis eu!"
"și dacă aș fi făcut ca tine,
schimba asta mai mult de-un vârf de nuanță
în lumina arămie pe care o numim destin?"
cei doi își dau mâna. furnici într-un oraș cât un fir de praf.
vaporii se împrăștie. mâine vor crede că e senin
și unul dintre ei va scrie o poezie de dragoste
închipuindu-și că bubuie toată galaxia în pieptul lui
strâmt

cineva să te mângâie

cu urme de scoici pe tălpi,
fire de nisip și miros de râset în păr,
soarele ți-a ars speranțele
ca floricelele de porumb
ale unui copil care abia a decis
să învețe ce este răbdarea.

sub limba lui de lumină, pielea ta
poartă neînțelegerea roșie, aburindă,
poveste tatuată ca un tremur
până la os, de oricâte ori ai rescri-o.
povestea asta și-a făcut cuib în tine
mai adânc decât cuvintele.

munți de urcat și cețuri de înfruntat
și oameni care nu văd decât iluzii marine
prin spuma spărturii valurilor la malurile tale.
chiar oamenii de lângă te cred stâncă
și nu aud cum îți zgârie marginile pietrelor
carnea, din interior. și rănile-s mute
sub apa sărată
sărutată de cultul durerii.

și zbori ... zbori cu aripi de hârtie
subțiri de trece prin ele
lumina-n surdină a lunii
cu gust de portocală.
pe pereți de vis îți odihnești capul.
gândurile îți patrulează în artere
în căutarea personajului

celui mai neașteptat, celui mai dedicat,
cineva care să nu fi mai fost scris așa
în povestea nimănui altcuiva, cineva
proscris ca tine, descris - atins abuziv de adjective,
cineva cu degete străvezii
de la șters lacrimi,
cineva a cărui ureche muzicală să distingă
în tăcere, țipătul.
cineva care să te mângâie.

lumânările își plâng carne din carnea lor
să îți poarte în ceara topită drumul
puțin mai strălucitor, în zbor
cu aripi de hârtie ...

vina lui Schrodinger

 

dacă dacă dacă
îmi dădăcesc speranța

dacă nu m-aș fi uitat
în secunda electrică
în care s-a născut un final
din praf de stea din explozii
dintr-o poveste cu pisici și din ochii
care citeau cuvintele științifico-fantastice
elastice de m-au scos încetul cu încetul din mine însămi
poate nu s-ar fi întâmplat

dacă nu ar fi fost
o glumă de prost gust
o rimă cu jumătate de gură
o implicare cu jumătăți de măsură
sau eu o ființă proaspăt înjumătățită
poate astăzi am ieși la un ceai
și ne-am povesti un desen animat pentru adulți
și am rupe amintirile ca pe o bucată de pâine
te-aș hrăni cu firimituri din mine
fulgi de zăpadă mari pentru deșertul care sunt
și tu ai sta cu sufletul gol fragil și imposibil de viu
în plămânii mei
te-aș respira și m-aș bucura trei sferturi

dar nu există dacă
există doar graffiti pe peretele
ceainăriei ăsteia închise
și masa de vis-a-vis la care stau singură
și îmi torn în ceașcă un gând aburind
care înainte să mă încălzească, zboară
pasăre albă cu o ramură de răbdare în cioc
zboară în pieptul meu
prin rupturi

în numele libertății

păsările albastre
cântă parfum de trandafir
pe piele, două picături de sânge
curg spre un vis uitat,
păsările albastre au încercuit luna
ca pe un răspuns greșit
oferit în scârbă răbdării lor.

ele tac în inima mea
de când mi-am pansat
locul de unde ai plecat
și deși are scrum de țigară
gaura rămasă, pe margini,
vezi tu, fantomele moderne
se deghizează profesionist
în culori acrilice și gusturi picante.

de-asta nu mă mai pișcă de bun simț
ipocrizia noastră cea de toate zilele
când îți rostesc numele doar ca pe o
incantație de convalescență
ușoară spre mal

dar atârnă din ce în ce mai greu în mine
sufletul întrebărilor pe care nu le mai pun.

meditație vi

bate vântul în mine
cuvinte, cuvinte, rafale
zboară pungi de plastic, etichete, amintiri
în toate părțile
ca un mozaic pe care astăzi
nu reușesc să îl privesc
se ridică praful de pe străzi
mirosul de pâine proaspătă
pustiul din jur
o femeie care geme și o poezie care se naște
gândul e vântul
se răzgândește mereu
în vinele mele fierbinți
simt pielea rece și parcă niciodată
destul

deschid ochii

mai practic și mâine
știu
că nu tot anul e primăvară

zoom

 

zig-zag

printre zăbrele

bâzâie musca

un concert întreg

pentru urechi roşii de nervi

şi de ruşine.

camera se rezumă

la capul tău

care captează cuvinte

în timp record,

idei dezinfectate

de emoţia care te aşteaptă, umedă,

de partea cealaltă a ecranului.

aşteaptă la ieşirea din iluzie

pe poarta construită

nu din lemn, ci din căscat,

aşteaptă cu un rânjet

să te întorci în tine

şi să n-aibă cine te ţine în braţe

când spui la revedere.

respons(in)abilitate

nani, nani,

lumea se prăbuşeşte

stâlpii puternici

se ceartă între ele

cioburile

nani, nani

fii bine cu tine

se calmează furtuna

în paharul cu apă

în timp ce zeii se trag de halou

karma stă martor

se înalţă către stele

statuia nedreptăţii

cu faţa senină şi zâmbetul pe buze

nani, nani

totul e doar un vis

universul e croit din pânză

de proastă calitate

curge vin dulce din sânii uitării

ca să nu mai ştii

ce dumnezeu ai îndrăznit să vrei

să fii

când nu înţelegeai încă nimic

nani, nani

bătrâna mamii

distanţare existenţială

nu mai vreau să mă viziteze;

doamna cu coasa îmi coase

gura până la nod, până la

noadă, până la coapsele

amorţite

în care a îngheţat dansul

întotdeauna pe nota greşită.

muzica la două chitare

nu se termină niciodată în sincron

în momentul  minuţios calculat

la milisecundă şi în rarele ocazii

când se termină în minutul

calculat, tot rămân scame de linişte

amară pe tricou şi între dinţi

şi zecimalele bine punctate dinainte

dor.

nu mai vreau să mă viziteze.

avem o viaţă în mâinile făcute căuş

ale unei copile care a încercat, dar

n-a reuşit să zâmbească niciodată

pentru că ştia unde se duce

deja înainte de a învăţa să meargă,

ştia că

îi va curge printre degete

totul. de la proza pe care o poartă

în picioare în loc de pantofi, în lipsă

de bani, până la poezia prost aliterată

a vârfului degetului inelar

de la mâna stângă a unui stângaci

hipersensibil la atingere. ştia că

pe drum vor fi pietre, multe pietre

funerare, şlefuite de timp

mai mult decât de orice

râu zglobiu din râsul ei - dacă ar fi fost -

până când, bătută de drum, vânătă

la linia de final, îi va cădea corpul

cum îi cade fisa unui analfabet funcţional,

cum cade frunza când miroase toamna târzie în aer

şi tot ce a trăit ea vreodată

şi bucuriile cât o viaţă de fluture

şi dorul şi durerea

se vor transforma la loc în

fum.