pe limba ploii

 

ploaia.

ne știa pe amândoi. 

pic, pic, momente

și liniștea care se simțea 

din ce în ce mai mult ca la ea

acasă între degetele mele de la picioare,

în pauza când mi-e ființa plină 

de aer proaspăt, chiar înainte să expir.

oftat de ușurare. în pieptul meu, căldura ta.

ploaia

ne-a adus împreună 

și ne-a limpezit inimile.

picături pe ferestre.

se înmuia distanța 

ca o foaie subțire de hârtie 

între noi, ploaia ne-a învățat 

cum să țesem apropiere din fire de frig.

a rămas doar singurătatea.

când plouă, vocea ta

tună în mine. aici, în cutia toracică 

de bijuterii, în care acum strâng 

bilete folosite și praf.

🖤

 

şi din soarele care a răsărit din nou

de prea multe ori

şi din râul care şi-a iubit nestăvilit natura de râu

şi din muntele care a rămas de piatră

s-a născut seceta. 

Au trecut zilele neîncetat, au încins horă,

mi-au călcat pe lacrimi în dansul lor 

mereu la fel de schimbător.

Aşa se face

că m-am obişnuit cu buzele uscate,

că m-am obişnuit să trăiesc fără o parte

din mine.

Îmi amintesc de firescul nostru de odinioară

ca de o herghelie de cai-fantezie 

urcând la galop pe pereţii interiori

ai inimii mele care nu se mai ştie 

întreagă

de atâta timp. 

Mi-e dor măcar să mă ardă setea.

Astăzi observ cum s-au stins stele în mine

când mi-am permis să adorm pentru o clipă

şi să visez altceva decât pe tine

când visul rămăsese singurul loc 

în care aveai ecou şi umbră.

 

Oul de lumină

... şi cântecul îmi arde carnea.

Carnea mi se sparge de trecut

ca marea de mal şi se face spumă.

Spuma tremură până vine o briză de furie

şi mişcă pietrele cu un milimetru. 

Milimetrul de mişcare infectează toată planeta

şi se învârte totul în jurul schimbării

până se crapă de ziuă. Iar ziua asta proaspătă

se ridică precum praful şi se preface

în cântare ...

Când mi se aprind felinarele în carne

 

 

Mi-am mângâiat cu mâini moi de cerneală

Drumul

de atâtea ori, m-am confundat cu el

când mă uitam în oglindă şi nu vedeam

nimic altceva de preţ. Aveam o poveste

de aur cald în piept

şi mi-am mizat toate şiroaiele de durere

pe firul ei narativ gros, luminos.

M-am visat soare cum se visează ghinda stejar

când creşteam în miez de noapte

şi nu aveam nici un felinar

şi, deşi bolboroseam multe cuvinte de umbră,

încă nu eram fluentă în limba beznei.

Dar când îmi cresc raze dureroare 

din spate, în formă de aripi,

şi sunt legată printr-un blestem de pământ,

contrastul din mine nu încape între două coperte opace ...

Am petrecut ani de zile învăţând raţiunea de a fi a graniţelor

şi iată-mă, în sfârşit, pe târâmul din carne şi oase şi fiori 

al înţelegerii:

neţărmuită mare.

Mă poate îmbrăţişa briza din orice direcţie

şi pot naște lumină suflând puf de păpădie

oriunde mă aflu. 

Luna care mă trăgea şi mă împingea

face parte din mine

iar scoicile din corpul meu încordat ar vrea

altceva decât acest şirag de perle.

Înotul meu 

pe viaţă şi pe moarte

ar putea fi plutire ...

 

După luna de miere

 

După luna, anul, deceniul de miere,

după ce s-au uscat, spălat, plâns

şi ultimele picături de sirop

cu care îmi înşelam copilăria

când durea desprinderea mai tare,

când nu aveam alte braţe în care să

mă arunc -

vine oceanul şi şterge 

ideile absolute de pe nisip. 

Vine istoria, mă ia de mână şi mă conduce,

îmi arată miliarde de camere în care nu am intrat,

universuri întregi unde legile naturii sunt diferite

de cele din holul existenţial în care am stat atâta timp

în şosete, cu ploaia rece curgându-mi şuvoaie din păr

fără să îmi dau seama. Nici măcar la mine

nu intrasem, nu explorasem, nu iubisem pentru că nu mă

uitasem ce era de iubit. Cu atât mai puţin

în alte atmosfere, alte poveşti trăite în carne.

După luna de miere, vine vremea 

să zbor cu albinele, să le cunosc, să le cred.

Şi nu îmi va fi dor de tine, deceniu 

de căutat în grădini greşite 

ceea ce a fost întotdeauna minunat de sălbatic.

Al doilea pas

 

Să am loc să fiu

nici mai mult nici mai puţin decât sunt.

Creşte lumina în mine,

pe pielea mea de nori,

în jurul meu.

Mă constelez. Nouă. 

Valuri de iubire

fiecare cu altă forţă şi alt albastru.

Nu trebuie să aştept picătura care va

sparge cerul în mii de lacrimi.

Ajung. 

Un popas ca un oftat înflorit

se aşterne în mine. Mă odihnesc

în voci calde şi blânde.

Umbrele vor locui întotdeauna în puii de lumină

cum şi răsăritul se naşte de fiecare dată

dintr-un apus.

Pacea din tine a cântat în mine

şi pacea din mine are ecou în ochii tăi.

Încă un pas. 

Nu de plumb, ci de pene 

care simt orice cu o mică tresărire

de viaţă, de licăr, de sacru.

Îmi întind universul 

ca o spinare de pisică

să fac loc în continuare

să fiu mai eu decât ieri.

Tablou gri de decembrie

îmi intră copilăria în nări
crocantă, iubită,
neinvitată

acum când în sfârșit
nu mai am nevoie de nimeni
să-mi facă o cană de ceai de tei
și să-mi spună povești din lână
împletită cu fir de vis cu ochii
deschiși,

acum când în sfârșit
am o pădure de oameni fructiferi
cu rădăcini adânci în mine;
eu, propriul tril de privighetoare.

din ce în ce mai mult
simt cum din mine se țes poveștile.
știu fiecare șiretlic textil -
al meu și al tău.
văd, chiar prin ochi mijiți,
fiecare moș cum nu e crăciun.
fiecare miracol cum începe
cu mâinile, cu urechile, cu buzele
m.e.l.e.

sunt cărămida
chiar dacă tu mă construiești
cu timp din timpul tău.
sunt lovitura
chiar dacă tu mă mânjești
cu rușine din rușinea ta.
sunt revelația
chiar dacă în ochii tăi o văd,
carne din carnea mea.

cât nu ne uitam,
ceva
a continuat să moară
în jurul nostru și în noi.
plâng cu pescărușii,
cu râurile, cu jungla.

nici nu trebuie să mă desclădesc
din costumul ăsta de beton
care nici nu mai pare strâns,
nici nu mai pare costum.

uneori am un dumnezeu depresiv în mine
care se întreabă cât gri poate încăpea pe cer,
cât dor în corpul meu care nu și-a trăit
copilăria dintâi.

dar e târziu. se întunecă
deși mi s-a preaobișnuit privirea

și din zăpadă
mai rămâne doar
mirosul de aer înghețat.

Meditația Mării

 

Faci valuri în corpul meu.

În muzeul mişcärii

de sub piele, îmi arăţi exponatele,

replicile unui cutremur de demult, 

cicatrizat şi redeschis zi de zi. 

Raze de nevoie emană din mine

ca fumul din vulcan. Fără destinatar.

Eu adormind în mine. În lumina din mine

se trezesc insulele îmbrăţişându-se

cu braţe de apă iubită de lună.

Faci valuri în corpul meu, să îmi simt

adâncimea.

Nu sunt o stâncă. Sunt viaţa care umple

ce a fost crater şi iad.

Curgeam şi m-am oprit

pentru o limbă de pământ 

care m-a poreclit baltă.

Acum mă întind, îmi topesc oasele

în nisipul cald. Mâine dimineaţă

voi curge mai departe. 

Faci valuri în corpul meu 

şi fiecare celulă din mine îşi aminteşte:

curgere însemnă să plec. 

Ca să fiu eu, lichidă, strălucirea răsăritului

şi joaca apusului, am nevoie

să plec din golful ăsta strâmt.

Mare sunt. Forţa mareelor mă mişcă

şi dacă nu mă întorc să lovesc cu spumă

o mână de orbi care nu mă văd.

Mă voi întoarce altă specie.

 

Din coconul în care am devenit
mai puțin și mai tremur decât eram,
voi zbura.

Data viitoare când mă veți vedea
voi fi ceva diferit, ceva netezit,
o specie de soare,
un cântec de verde și de rouă proaspăt formată
împrăștiat în toate punctele cardinale,
între degetele de la picioare,
în plexul solar al unei găuri albe.

Aștept
timp de nouă vieți și o încercare prea mare,
timp de șapte generații de înfiorare.
Aștept
zorii din inimă, să mă poziționez în unghiul potrivit
față de tot ce crește viața în mine.

Și când mă voi ridica
din iarna în care m-am înfășurat întreagă
într-un sfert de minut de absență,
mă voi întoarce un eu cu rădăcini mai solide,
un alt regn de suflet, un ecou de big bang
nemaiauzit, abia acum primit.

O încăpere spațioasă se deschide
milimetru cu milimetru, ființa mea,
și va fi loc de toți și de toate,
va fi timp de respirații încete și adânci împreună
cât nu a mai fost înainte de a privi cu ochii ăștia
această creatură lipicioasă de lumină din mine. 

ocazie

trei ani
și două vieți:
protagonist și antagonist, eu.
între pagini mi-am găsit
nemurirea și am dăruit-o
suferinzilor, fără să înțeleg, poate, ce fac.
mi-am spintecat rușinea și i-am scos din mațe
un curcubeu
care fusesem tot eu, când nu aveam
bucăți de caramea "tu" lipite între dinți
și alte dezastre descrise cu atâta căldură
încât să vreau să le păstrez.

acum îmi tai anii cu altceva
în lipsa ta: un fir de apă, un râu de rai,
un vis ce glăsuiește vehement
că nu-i doar o particulă de praf
de imaginație.
știi, ești încă închis
ca o rană în corpul meu, perlă
a cărei frumusețe nu o va mai vedea
niciun ochi - dar cu amintirea ta
în încheieturile mele triste,
prizoniera sunt eu.

trei ani, o negare
și prin spuma șampaniei,
în conturul independenței
se încadrează și singurătatea
cu mască de protecție și referințe bibliografice.

în numele libertății

păsările albastre
cântă parfum de trandafir
pe piele, două picături de sânge
curg spre un vis uitat,
păsările albastre au încercuit luna
ca pe un răspuns greșit
oferit în scârbă răbdării lor.

ele tac în inima mea
de când mi-am pansat
locul de unde ai plecat
și deși are scrum de țigară
gaura rămasă, pe margini,
vezi tu, fantomele moderne
se deghizează profesionist
în culori acrilice și gusturi picante.

de-asta nu mă mai pișcă de bun simț
ipocrizia noastră cea de toate zilele
când îți rostesc numele doar ca pe o
incantație de convalescență
ușoară spre mal

dar atârnă din ce în ce mai greu în mine
sufletul întrebărilor pe care nu le mai pun.

statuia în e-moție

Doamna așteaptă demult.
tălpile îi sunt rădăcini, altfel
probabil ar fi zburat deja
spre zări mai largi.

îi sclipește o torță în ochii de piatră.
sugarii îi silabisesc numele
în cod morse cu primii lor pași,
cad, se ridică și ea le zâmbește
dintr-un colț oxidat de secol uitat,
a încurajare. a inimă
încă proaspătă, încă de mamă.

țese răbdarea la război
de cusut, din pânză de pace.
tac oceanele ca doi lupi flămânzi
hrăniți după ani de strâmtoare.
urlă pietrele a victorie
în mijlocul propoziției.

ce petrecere! totul trece.
năpârlesc prejudecățile.
pielea moartă se cerne
prin clepsidra oaselor.

toți la fel

de unici.
fiecare inimaginabil
de banal.

hai să ne luăm de mână
pe foaia de hârtie.
ca sălciile plângătoare,
poveștile noastre se potrivesc
pe aceeași brățară de briză.

inima statuii bate din nou.

Degustare de Viaţă

Erai o străină
și m-ai invitat la o poveste tristă,
dar nu te cunoșteai atât de bine încă
așa că ai pretins că mă inviți la o cafea
cum nu mai băusem eu niciodată.

Amarul din ea și amețeala din baia cu bec verde după
meritau savurate la fel de mult ca dulceața laptelui.
Mama vacă. Iubirea care n-a fost.

Mi-ai spus povești pe care nu le meritam
și mi-ai dăruit idei în care încă nu întrezăream diamantele.
Am plutit puțin mai lin pe lacul
unei vieți solitare, respirând adânc
același aer ca tine.

Tu care după ploaie simțeai curcubeul în oase
într-o cameră fără ferestre
cu oameni care nu vorbeau aceeași limbă ca tine
deși foloseau aceleași cuvinte
și aceleași poziții
și prin venele lor curgea același sânge.

Eu nu am știut niciodată unde cade lumina,
în ce punct se despică precum un pește mort
în căutare de icre, și găsești în el
perle de promisiune divină.
N-am știut nici când lumina din tine
a căzut pe umbră infertilă - doar pentru un moment -
și un ecran alb-negru te-a despărțit de spectrul vizibil
și de semințele de văz pe care ochiul de om
încă nu le poate culege.

Nu am citit printre rânduri
decât ceea ce nu se scrisese încă în mine
și un strop de empatie de la tine,
care m-a mângâiat ca pe o floare în furtună
la finalul călătoriei tale, în mijlocul pădurii care
sunt.

M-ai invitat la o poveste tristă
cu iubire și tâlc și mă bucur
că am rostit câteva propoziții în cor
care, pe papilele mele gustative, au fost
peisaje de primăvară
cu aromă de speranță subțire, pe care nu am văzut-o
dar, iată, o simt în mușchi,
vocea ta curgând ca un fluviu prin mine
cu tot ce a fost mai melodios în izvorul
întâlnirii noastre întâmplătoare.

Cugetarea curgerii despre curenţii acvatici

Distanţa
este o substanţă
lichidă:

întotdeauna ia
forma şi culoarea
relaţiei
în care o torni.

clipe de încruntare şi riduri

distanţa, pisică bătrână

fără un ochi şi cu gheare

tocite, toarce

la picioarele de lacrimi

ale oceanului dintre mine şi tine.

se îneacă în lumina

pe care cândva o vedea

chiar prin noapte

ca printr-o perdea sidefie

de mătase.

azi mă zgârie

doar cu sunetul stins

emoţiile care zburdau

în mine ca într-o grădină spaţioasă

acum zece ani

şi-o credinţă.

Decalog personal

În primul rând, Iubeşte-te. Cât şi cum poţi. Chiar şi când doare. Chiar şi când iubirea ta pare murdară, ciobită pe margini, zgrunţuroasă, neîndemânatică. neîndreptăţită. Chiar şi când pare că îţi faci rău. Chiar şi când pare că nu faci nimic.

În primul rând, ai răbdare. Cu tine. Cu cei pe care îi ajuţi. Cu ritmul vieţii. Cu greşelile. Cu paşii de melc. Adu-ţi aminte mereu, mereu, mereu de spaţiile goale, de momentele ca nişte foi albe în care doar ai stat plângând sau chiuind --- şi cum ai fi ajuns atât de departe vreodată fără acele popasuri în care te-ai regăsit pe tine?

În primul rând, fii sinceră cu tine. Recunoaşte când te minţi, când manipulezi, când ieşi în afara conturului persoanei care ai vrea să fii, când ai sentimente intens ambivalente, când porţi ipocrizia ca pe un halou sau un pantof cu toc înalt. Recunoaşte când eşti mândră de tine, când te iubeşti, când reuşeşti cu adevărat, când ai făcut cel mai bine un lucru, când te îndrăgosteşti, când vrei fără să vrei. Acceptă-le. Sunt ale tale. Sunt feţe, nici una dintre ele nu te defineşte. Dar dacă te vei întâlni cu ele, vei creşte ca un stejar puternic din solul acceptării.

În primul rând, deschide-te. Învaţă chiar şi când crezi că ştii. Învaţă chiar şi când te doare că nu ştii. 

În primul rând, ţine minte şi păstrează un loc special în inima ta pentru partea însorită din tine. Ţine minte şi păstrează în inimă tot ce este mai bun în tine. În munca ta cu umbrele, echilibrul tău va depinde de asta. Oricât de grea s-ar lăsa noaptea în tine, să nu uiţi niciodată lumina din tine.

În primul rând, primeşte oricând întunericul. El oricum există, oricum va intra, aşa că mai bine vă respectaţi reciproc. Dacă pofteşte în inima ta sau a cuiva cu care doreşti o relaţie autentică, deschide-i uşa. Fă-i un locşor primitor în casa ta, în sufletul tău, în corpul tău. Este profesor bun şi, la necaz, prieten de nădejde. Doar să rămână o parte din tine permanent de veghe să nu te confunzi cu întunericul, iar spaţiul în care îl primeşti să aibă limite. Să exişti şi în afara lui, chiar dacă staţi la vorbe până noaptea târziu, în anumite etape ale vieţii.

În primul rând, întâlneşte-l pe celălalt ştiind că nu îi cunoşti experienţa, chiar dacă anumite poveşti de viaţă se aseamănă. Rămâi conştientă că aceleaşi cuvinte pot avea sensuri diferite sau chiar opuse când sunt rostite de oameni diferiţi. Pune întrebări. Dacă este prea devreme pentru întrebări, păstrează-le prezente în atitudinea ta.

În primul rând, aminteşte-ţi că trăieşti în prezent. Oricât de impunătoare ar părea grijile, oricât de chinuitoare sau fermecătoare amintirile, oricât de cuceritoare fanteziile şi strategiile. Din când în când, opreşte-te şi răspunde la întrebarea: care este experienţa mea reală, trăită, nemijlocită, chiar în acest moment? Invită-te la autenticitate. Invită-i şi pe ceilalţi. Întâlniţi-vă cu adevărat.

În primul rând, fii corectă. Este în regulă şi chiar de aşteptat să nu ai un sistem perfect, să greşeşti sau să te răzgândeşti cu privire la propriul cadru. O structură este, totuşi, importantă. Dăruieşte cât ai de dăruit, primeşte cât ai de primit. Cunoaşte-ţi spaţiile deschise şi graniţele. Respectă ambele aspecte. Fii atentă la cine eşti şi ce faci tu şi de unde începe cine este şi ce face altul. Mergi pe calea în care crezi cât de drept poţi.

În primul rând, caută să priveşti schimbarea ca pe o creştere. Nu ca pe o înaltă trădare, ci ca pe un dans cu viaţa.

... şi dă-ţi voie să te bucuri de toate astea! 

hai să vă povestesc ce s-a întâmplat când am murit.

nu era nicio lumină la capătul niciunui tunel.

era viaţa mea lungă cât flăcările de întuneric ale iadului

şi la capăt erai tu.

ca atunci când îţi pierzi cheile

pentru că te afli moale în pântecul de iubire al casei tale

şi nu îţi pasă de mănunchiul de metal

până când le simţi lipsa, le cauţi degeaba

şi atunci ele îţi devin totul

te făceai tot mai mic în visul bunicii

şi eu nu ştiam

şi îmbrăţişările noastre intrau la apă în visul meu

şi eu tot nu ştiam

şi în ziua aia tu te-ai făcut mare de tot, un zmeu în muşchii mei

şi eu tot nu am înţeles

până când ţi-ai lăsat vocea tremurând pe podea în faţa mea

ca şi cum te dezbrăcai

de ruşinea de a îmi fi greşit mărimea la suflet de prea multe ori.

atunci mi-a crăpat ceva în creier

ca bibeloul de porţelan din vitrina copilăriei

şi am ştiut

că nu voi mai fi la fel de om.

mi-a devenit inima sirenă, invitându-mă

în ţinutul luxuriant al lipsei de speranţă.

nimeni altcineva nu îmi putea pronunţa noul nume

aşa că m-am dus.

postumă

ultima dată când m-ai îmbrăţişat

mi-ai copt inima

ca prăjitura preferată

pe care mama o coace

copilului când pleacă de acasă

ştiind că nu se va mai întoarce.

ultima dată când m-ai îmbrăţişat

mi-ai făcut interiorul coatelor

atât de fierbinte

încât, pentru un minut şi-o veşnicie în miniatură,

s-a topit în ele durerea şi a curs din mine

ca apa. vitală.

îmblânzită.

ultima dată când m-ai îmbrăţişat

mi s-au prefăcut coastele în foc

şi fiecare centimetru din mine a ars

şi fiecare celulă de plumb din mine,

de la colţurile ascuţite ale cutiei toracice

până la ziua de iulie din pupile,

s-a prefăcut în speranţă

şi, când am terminat de scris

ultima poezie în sânge despre tine,

mi-am scris mie sentinţă

cu flăcări pe care nu le poate stinge oricine:

nu voi mai fi eu

când, deşi nu sau chiar dacă

mă voi întoarce.

imago

ce-i de făcut

când trebuie

să dovedeşti

că eşti

plenar

unul dintre ei

dar tu nu te mai

încadrezi

în aceeaşi familie

lexicată

ci ai devenit

nelimitat

de cromatic,

o melodie

pictată cu vocea

în afara portativului

pentru că atunci când

te-ai rătăcit

căutându-ţi instrumente

din oţel inoxidabil,

de neîndoit,

ai găsit o mare de inimi

din aer şi lemn de salcie

plângătoare,

cu valuri neuniforme

şi nisip

care n-a fost niciodată

prizonier

în vreo clepsidră

ce-i de făcut

când ei te vor înapoi

să te umfli cu supa insipidă

de gramatica rigidă

a limbii materne

dar tu deja

ai dat mâna cu timpul

şi porţi inele de viaţă

crudă şi aromată

sub ochii în care nu îţi mai

încape

strada lor cu sens unic

concert în sol minor de doliu, fără auditoriu

ninge cu idei de floare
din inima ta peste umerii mei.
ninge răscolitor.
ninge de nu-ți dai seama
că firimiturile de alb sunt rupturile
unui strigăt de ajutor încredințat
mamei sticlă, tatălui dop de plută
și mofturosului ocean.

mă împresoară mantia de întuneric
a paginilor după ce închizi nervos cartea vieții.
mantia de întuneric a metropolei din corpul meu
strălucește
când curg fulgii din gura ta peste subrațele mele
ca niște gâdilături neînrădăcinate în solul atingerii.
noaptea strălucește solar - involuntar, ca un strănut - rușinată
de impulsul spre lumină. astfel
iarna devine elastică, aburindă
până se transformă în carne descompusă de vară

și ceea ce pare a fi fost singurul colț viu
din inima mea, se îndepărtează plutind pe iazul pierderii
în forma rațelor care, din ninsoare, au crescut
sceptice și imune la starea de lebădă.

ninge din părul meu
trecut mai lung decât viitorul,
ninge bucăți tranșate de cântec de lebădă.