instinctul de supraversuire

 

curg prin mine valuri de cuvânt

care au fost cândva unde

şi s-au născut dintr-o picătură de ploaie.

aprilie închide ochii

pregătit să hiberneze

în timp ce florile care i-au ieşit 

pe pielea de pământ

se deschid din ce în ce mai mult

în faţa soarelui.

cum altfel, dacă las să zburde prin mine

idei care nu se vedeau pe sine

prin povestea opacă despre a face

fructe sau nimic?

cum altfel, dacă le mângâi zilnic

cu raze de prezenţă?

într-un minut se poate naşte

o lume întreagă de culori

nemaivăzute

sau nimic - iar uneori există poezie

în siesta unui cuvânt care nu se vrea

decât actul vocii de a fi

- de a se auzi -

o picătură de ploaie - o sămânţă -

punctul şi virgula 

din care mereu vor mai vui

valuri vii de vers

oricât de noapte cu lună nouă;

 

Încăierarea

 

Mă iau la trântă cu o carte.

Mă fac elastic.

Îmi trage pumni de hârtie

şi eu îi savurez

ca un oenolog plictisit.

Lasă vânătăi de infinitiv

pe limba mea muncită

de texturi aspre, grăbite.

Cine va înţelege? Dau mai departe

scrisori de iubire duşmanilor mei.

Nu mă simt poartă. Mă simt zid lichid,

mă simt poezia recitată pe din afară la grădiniţă

când nu înţelegeam versurile, dar nicio propoziţie

nu-mi venea prea mare sau prea târziu.

Mă lupt cu fiecare literă, negru pe alb, ca pe vremuri,

îmi caut propriul nume în dicţionar

şi vin acasă cu cerneala altor cărţi pe tricou.

Şi nu mă opresc.

Pentru că există aer care mă pofteşte să îl respir

şi oameni care mă poftesc să îi iubesc

şi zile aglomerate între coperte albe,

pe care încă vreau să le deschid

curioasă ca o pisică, optimistă ca un cioclu,

şi simboluri pe care încă merită să le port

şi clipe care se întorc spre mine din viitor şi vor să mă inspire

în limbi în care încă nu ştiu nici să spun bună ziua.

Aşa că ucid cuvintele. Rescriu ideile.

Port două feţe deodată cum nici o monedă nu poate

Mă zgârii cu câte un sens. Mă trag copilăriile greşite

de câte un picior, sub apă.

Mă smulg din mine către suprafaţă

şi rostesc fiecare piedică

în nuanţe de echilibru.

mărturii organice

 

lacrimile nu expiră.

 

le plâng după douăzeci și doi de ani

și au același gust când îmi frig obrazul.

proaspete ca și cum ieri aș fi văzut

copiii devenind ceață sub vocile de grindină

ale propriilor părinți afoni.

 

iubirea este o harpă.

mie mi s-a spus că sunt stană de piatră

așa că am luat o inimă de piatră

pe care nu o mai las din mână niciodată

dar vai, până și în ea pulsează

căldura mea renegată!

 

iar ei ... ei erau în mine

tăceri care îmi tăiau măruntaiele,

fugi care nefugindu-se mă ardeau

din interiorul pielii ca niște ruguri

și lupte demne pentru care aveau

pumni prea slabi și țipete ruginite

și obiceiul prost de a sta în genunchi

măcar în gând, imediat ce li se spune.

 

mie nu mi-a spus nimeni

cu subiect și predicat să stau în genunchi

mie mi s-a spuspuspuspuspus

ca o rugăciune urlată până devine ordin

că nu îmi pasă de nimeni.

 

asta era tăcerea mea. părea mai ușoară.

îmi era corpul modelat din baloane de săpun

ce treceau fantasmatice pe lângă viață

de la o distanță de cel puțin doi metri,

nu care cumva să mă păteze vreun cuvânt prea răstit

și să mă sparg.

pluteam și nu știam că pot decide în ce direcție; cu atât

mai puțin, că ar conta

să plutesc, în neștiința mea, lângă cineva.

 

...

 

dar încă le port pe toate.

amenințărilețipetelerănilepecarenuleamzăritloviturilenoriietichetele

tot ce li s-a întâmplat lor și am lăsat să cadă pe podeaua capului meu

ca niște vaze de preț, să se spargă de liniștea de lemn

- tot ce am crezut că nu mi se întâmpla mie.

 

nevăzute. fără vreo importanță practică.

le port pe umerii mei care dor ca o moarte trădată

când se despart de patul - iubit posesiv.

poziția nu e pentru mine. nici drepți, nici în genunchi.

doar o încruntătură ca un caracter kanji, neînțeles

de cei cărora îl adresez, îmi stăruie caldă pe obraz

 

pentru că, întârziate, inutile și superb de vii

în sinceritatea lor uitată, lacrimile nu expiră

 

*

 

și, deși ieri nu știam să spun povestea asta,

de asta sunt aici.

în braţele pierderii

şi te trezeşti a doua zi

cu ochi de ceaţă

lipiţi pe cerul gurii

şi pentru un moment

binecuvântat

nu ştii de ce

şi când îţi aminteşti

ai putea sparge termometrul

cu temperatura tristeţii

de pe pielea ta.

şi îţi vine să cânţi şi îţi vine să taci

în aceeaşi respiraţie

şi îţi vine să mulţumeşti

pentru zborul uşor ca un zmeu de pânză

mai sus de orice durere

şi îţi vine să înjuri zei în care nu crezi

pentru maratonul al cărui câştigător

primeşte trofeu doar o cupă de durere

şi de moarte.

şi totul continuă.

vocea ta curge în proză spre mare.

norii adunându-se ca un cadou

din partea cuiva pe care nu-l vei mai vedea

n i c i o d a t

ă

...

au pe margini şi în miez

vine de soare grapefruit.

lumina se întoarce să te privească

de zici că-i este teamă să nu te uite.

şi vrei la mare ca în uter

şi vrei să vorbeşti de acum numai

o limbă în care el n-a rostit

niciun cuvânt niciodată

şi vrei să spui din partea lui

toate cuvintele de argint

pe care nici el, nici tu

nu le-aţi atins cu vârful limbii niciodată -

dar limba e străină

şi sănătatea şubredă

precum un leagăn

dărâmat demult de vecini.

şi uiţi ideea înainte de a deschide gura

pentru că nimic nu repară

firele subţiri din care este făcută povestea noastră

cu dezarcorduri între subiect şi predicat

şi, asta e, te trezeşti

şi este deja a doua zi

şi tu cu ochii tâi de ceaţă lipiţi nu ai putut-o crede

nici pe prima.

viaţa în jurul cozii

în jurul cozii se-nvârt

visurile domesticite

te guduri ca pisica

la picioarele unui gând

tu în pijamale

când soarele

îţi zâmbeşte larg

a amiază

îţi intră lumina în riduri

plină de ironie

în timp ce scrii

un vers care nu rimează

despre cum va fi

ce gust va avea succesul

atingerea texturii de catifea

întors rebotezat

de pe culmile curajului

bei un pumpkin spice latte

ca o revelaţie materializată

în formă de lichid

dar doar ca să

plantezi seminţe de posibilitate

în solul fertil din spatele ochilor tăi

te întinzi pe pat

precum margarina

pe o felie de pâine

şi se rupe ceva din tine

căci somnul a rămas

singura grădină în care mai

visezi

epidemie de ofilire

te aştept

ca pe o gură de apă rece de izvor

în deşert

după ce m-au despădurit

pădurarii

daltonişti, plictisiţi

de triluri de privighetoare

şi de ritmul ierbii

şi de animale care ucid numai de foame.

ce om neînflorit

vrea să trăiască 

fără furtuni de vară

pe pielea şi pupila goală?

ceasornicarul

ceasornicarul pe limba minutelor şi clipelor caramelizate care se întind nepermis

- nu vorbeşte, ci îi bate inima.

se confundă cu munca lui

învechită în epoca vitezei şi a informaţiei gratuite, goale de iubire, cu picioare fine de

stăpână în faţa sclavului său, omul de cultură.

s-a spart ecranul luminat care îi despărţea

sufletul de unităţile reci de măsurare a scurgerii vieţii din corpul cronic neîmbrăţişat

şi anii ceasornicarului aleargă o mie de maratoane în fiecare minut

sfidând clipele elastice care nu se rup oricât de mult le-ar întinde

suferinţa din oasele lui încă prea neîncercate de vremea

a cărei ecou a devenit

el, ceasornicarul

rămas cu nimic şi cu inima cât un atom de groază ce-l ţine în

viaţă.

cercuri concentrice

cercuri concentrice
se rostogolesc născute de același soare
cercuri concentrice
nu se întâlnesc niciodată
pe aceeași cărare
anotimpuri diferite
aceeași apă în râuri și în cristale
cercurile concentrice
își îngroapă fiecare identitatea într-o minge de foc
ca să nu constate că e timp de mormânt
sau că de fapt nu a existat niciodată
cercul mâzgălit la plictiseală
nu a existat decât miezul în jurul căruia s-a format
dar acum totul se topește.
ninge rumeguș din stejarul centenar
și inelele speriate spun o istorie greșită intenționat
uită că asta este viața
un codru de cercuri concentrice
care cresc unul din celălalt
se înverzesc unul prin celălalt
mor unul câte unul dar întotdeauna
supraviețuiesc în inima de lumină
a celuilalt

lecţie de ascultare activă

dialect de Foc al cărnii,

nu te cunosc!

nu aşa, sub formă de cântec ars

şi întărit. şi risipit. şi colecţionat

în compartimente de plumb

între omuşor, laringe şi istoria

care nu poate să-şi mai conţină

rănile doar în copaci morţi la datoria

de a respira -

şi ăsta e rolul meu, să traduc trecutul

dintr-o masă omogenă de umbre care ustură,

în ceva ce poate fi înţeles

de sugari şi adulţi deopotrivă,

să forţez cheia sol şi să eliberez

ţipetele prizoniere din deşertul ăsta fără uşi

pe care continuăm să îl ţesem

ca pe o tradiţie de familie

împrumutată de tot universul.

vrei să te arunc la coş

ca pe o aripă fantomă

care încă mai poate învăţa

să zboare?

vrei să te dezgrop pentru a onora

strămoşii fără nume

care au uitat să te stingă

înainte de a adormi la sânul mamei terra

şi au fost certaţi de viitor pentru imprudenţa

de a naşte pui vii de întuneric?

astăzi, aleg să ascult.

tu sari din măruntaiele pământului

până la soare şi înapoi

vii mai puţin arsă, la fel de rotundă,

dar mai cântec. mai ritmată decât te ştiam.

astăzi, te ascult

cu urechi de cerneală

şi schelet de hârtie.

astăzi, eu sunt

şi tu eşti

în mine

o poezie

fierbândă

de viaţă

într-o limbă moartă

şi te respect

pentru că fără tine

nu aş fi putut ţine lupii

la distanţă

când nu eram pregătită

să fac nimic altceva decât

Foc.