respons(in)abilitate

nani, nani,

lumea se prăbuşeşte

stâlpii puternici

se ceartă între ele

cioburile

nani, nani

fii bine cu tine

se calmează furtuna

în paharul cu apă

în timp ce zeii se trag de halou

karma stă martor

se înalţă către stele

statuia nedreptăţii

cu faţa senină şi zâmbetul pe buze

nani, nani

totul e doar un vis

universul e croit din pânză

de proastă calitate

curge vin dulce din sânii uitării

ca să nu mai ştii

ce dumnezeu ai îndrăznit să vrei

să fii

când nu înţelegeai încă nimic

nani, nani

bătrâna mamii

consumatorului

muști hălci de cuvânt blând.
le mesteci leneș, plescăind.
îți curg în barbă bale de ignoranță.
pe jos, pete de ketchup ieftin
și de plăcere la fel.

treci mai departe
ca și cum nu s-ar fi produs
nicio scânteie niciodată.
ca și cum în corpul tău
nu tocmai s-ar fi dizolvat
un minut din ființa mea.

și pe măsură ce treci
cu privirea în orice altă direcție
după ce te-ai îmbuibat
cu miez de pâine proaspătă
din poezia mea,

parcă mi se ferfenițează pielea,
mi se înnoroiază genunchii,
arăt a cerșetor în ochii tăi încruntați
că întind mâna după o coajă de
reciprocitate.

viaţa în jurul cozii

în jurul cozii se-nvârt

visurile domesticite

te guduri ca pisica

la picioarele unui gând

tu în pijamale

când soarele

îţi zâmbeşte larg

a amiază

îţi intră lumina în riduri

plină de ironie

în timp ce scrii

un vers care nu rimează

despre cum va fi

ce gust va avea succesul

atingerea texturii de catifea

întors rebotezat

de pe culmile curajului

bei un pumpkin spice latte

ca o revelaţie materializată

în formă de lichid

dar doar ca să

plantezi seminţe de posibilitate

în solul fertil din spatele ochilor tăi

te întinzi pe pat

precum margarina

pe o felie de pâine

şi se rupe ceva din tine

căci somnul a rămas

singura grădină în care mai

visezi

before & after

"când trăiam în apă,
ce vremuri!" regretă peștele
înotând în acvariu.

escaladare

noaptea cu miros de chiparos

îmi străluceşte albul oaselor.

în splendoare nu doare

deşi nu te-ai fi gândit la asta.

în splendoare, mă doare

numai gândul la tine

dar se pierde şi el în abur

şi prin labirinturi întregi

construite exclusiv din trenuri

pe care le-am pierdut

pe motiv că eram prea tânără

şi ele duceau la mine, dar

opreau în braţe la tine doar

preţ de jumătate de minut.

dacă refuzi să mă pictezi cu lumina ta ...

eu ştiu, să ştii, a mă întuneca

mai tare decât bezna cea mai deasă

care ţi-a împresurat ţie vreodată

Inima ca pâinea caldă, după ce s-a răcit

pentru a prea multa oară.

exercițiu de imaginație

imaginează-ți

cum e

să vină cineva alb pe tălpi

de la plutire

fără să fi călcat pe uscat vreodată,

să se fi murdărit de nisipul îndoielii

ori de brațele elastice, cadaverice

care totuși se întind după tine

ca după ultima lumânare vie într-un uragan de indiferențe.

imaginează-ți cum ți-ar fi

ruptă. folosită - poate greșit. cu riduri de lumină sub ochi

de nu mai ai destul loc să plângi.

și vine cineva împovărat doar de iluzii, mare cât

pământul când își umflă pieptul de aer

urmând să-i spună lui atlas cât de zbor

își simte el spatele de planetă albastră.

*

da, domne. tu și cu ai tăi sunteți

mătase ecologică, neprihănită

de vreo omucidere, de vreo gravitație

care v-ar putea deturna

din drumul spre rai -

raiul persoanelor

cu tălpi albe

și suflet de spini.

mediocrităţii

... şi într-o zi, nici nu te-a mirat

că am ajuns să măsurăm totul

în foi subţiri de ficţiune,

pe care feliem capete visătoare

de oameni care n-au închis ochii decât

după ce au tânjit şi creat mai mult

de atât.

se confecţionează câte un dumnezeu

după chipul şi asemănarea oricărui

voitor negânditor muritor

care îşi permite minutele elastice

de minciună şi pudră de dat

pe buzele înşelate de cuvintele ce ies prin ele.

pe podeaua tăcerii, stau cocoşată

sub greutatea sensului pierdut.

aici construiesc, respiraţie cu respiraţie,

un templu pentru seninătăţi şi furtuni

reale, deşi nu întotdeauna ale mele.

uneori, pun mai multe picături de sudoare

decât versuri măsurate în metafore şi bătăi de inimă -

atunci se găseşte câte un posesor de zeu-imitaţie

să mă acopere cu etichete vechi

de pe euri demult expirate şi năpârlite.

mă scufundă în arhaisme. mă botează

un nume pe care îl poate pronunţa el.

şi eu ... mă întind ca untul în dicţionar,

leneşă, autentică şi loială

tăcerii mele care permite undelor

să se formeze şi, din fluiditatea lor,

să nască alte unde.

cuiva care a crezut că înţelege

şi ce ştii tu despre noapte?

nu înţelegi că, de fapt, este

fumul omniprezent al unui singur tren

pe care l-ai pierdut şi ieri, şi azi, şi

de asta

nu îţi mai vezi drumul

de atâta negru sufocant, chiar dacă tu

îţi scoţi singură ochii

şi te uiţi în ei

şi îi pliveşti cu exasperare de riduri

ca pe o junglă care nu mai are nicio şansă

a deveni grădină ...

tu crezi că eşti imun la noapte.

că înalt-distinsa

se limitează la o adunătură

de mişcări rapide ale globilor oculari

şi de foşnet ferm al paginilor din calendar

şi de miros de cafea încă nerâşnită

şi poate - doar pentru poetele pudice

dependente de perdeaua unui pseudonim -

mătase neagră

(despre soarta viermilor nu se cuvine să vorbim).

deci, ce ştii despre noapte, tu

care n-ai fost niciodată

prizonier în ticăitul rotund al ceasului,

tu, etern om al dimineţii?

dinozaurul care citea în stele

înţelept, înaripat,

primise o scânteie

din focul stelelor

în ochi

şi, orbit

de mai multă strălucire

decât era pregătit,

a început să le citească pietrelor destinul

în amprentele zeilor.

a zburat primul şi a ţipat

că nu îi ajunge nimeni la gheare ...

numai carne, sânge şi os,

naivul de dinozaur

cititor analfabet în stele:

când a venit un meteorit,

neîmblânzitul expert

şi prejudecăţile lui

şi neamul lui

şi scânteia din ochii lui,

care era un nimic în inima universului,

au pierit.

vis la reducere

îţi cumperi un vis
de unde se dă cel mai ieftin.

nu îţi permiţi
soarele -
pleoapele tale se întind
peste globii oculari
însă nu ajung să atingă cerul

iar căldura ta de decembrie
îmi înveleşte canadiana
într-un cearceaf subţire de ninsoare
descusută.

îţi cumperi un vis
de unde se dă cel mai ieftin,
te lauzi că ştii cel mai bine
... toate promoţiile din oraş

şi cine ştie
ce altceva ţi-ai mai luat
la mâna a doua

(poate o tragedie, poate râsul spânzuratului,
poate până şi vocea senină a respiraţiei tale
a fost împrumutată cu talent într-ale liniştii, în mare grabă
smulsă de sub genunchii unui munte care a avut încredere
şi răbdare în relaţia cu norii lui - supuşi după milenii de iubire).

cu tine sau a ta

i.


arta.

se alintă în leagănul
dintre inima universului
şi, din când în când, pulsul tău.

ca o nimfă a nimănui.

a tuturor
Bucuria
trăieşte câte puţin
sau câte mult
ca o aromă de frumos
în respiraţia oricui o
roagă
să vină
pe hârtia vieţii lor.


ii.


obiectul.

moştenirea
unui semizeu
care-şi revendică
bucata de cer
feliată cu un cuţit
de vis împlinit
înainte de a fi fost visat
de cineva care încă nu se
născuse
când o firimitură de frumos a fost
aleasă. ruptă
din fericirea universală. ţesută
dintr-un singur material
de către un om singur.

tu şi obiectul
tău.


iii.


oare tu unde eşti
când mă strigi
pe numele tău?

oare nu auzi
vocea vântului
cum fierbe
în plămânii tăi
lacomi
de viaţă?

oare ce înseamnă pentru tine
omul cel mai frumos:

arta
sau obiectul
tău, artistule
cu puls nebun
fără de a universului
i n i m ă?


iv.


focul îngheţat din privirea ta
m-a răpit pe aripile fricii.
a ciugulit o lume întreagă de iubiri
şi firimituri de nuanţă
din inima mea de ţărăncuţă
necioplită
din ştiinţa exactă a pronumelui posesiv.

preferate domn,
permiteţi-mi vă rog să anunţ
că, de preamare dragul dumneavoastră,

eu am renunţat la artă.

am renunţat să pictez curcubee
din nuanţe
de iubire

căci nu eu am moştenit
obiectul - hectarele de cer -
de la unchiul poseidon
cu fruntea-n mare şi mintea la stele ...

nu-i al meu raiul
deci am renunţat la fericire
când am aflat că în limba
dumneavoastră, dragul meu domn,
pronumele posesive se acordă
c h i a r ş i c u
substantive proprii ...

Văleu!

Vorbeşte pajura fără Cap
şi crede că ştie preţul corect
al vieţii, al visării, al morţii.

Vorbeşte războiul fără Istorie
şi-i învinge pe cavalerii păcii
într-un singur vals
cu trei argumente bete
în vârful ascuţit al sabiei.

Vorbeşte pământul fără Pădure
prin poetul care n-a trăit
nici o clipă de Poezie
şi căruia îi dedic astăzi această
tăcere fără Linişte.

magie neagră involuntară

crucea
cu ochii închişi
ghiceşte în palma
unor fragmente de nimic,
şopteşte în barbă
numele tău
ca pe o incantaţie -

magia neagră, involuntară
ca un spasm muscular
când alerg prea mult după cai
verzi cu picăţele de nicăieri
pe pereţii bisericilor în care nu cred
(dar mă rog) îmi ţâşneşte din schelet.
mi se crapă oasele
sub presiunea vieţii tale -
o tonă de porţelan extra fin
în grija toreadorului … bravo,
aşa creativitate! aşa sfârşit în spirală
care împlineşte zece ani şi merge spre
infinit!

oare cât mai are rost să credem
în bau-bau?
flirtez cu nemernicul
întuneric-în-loc-de-carne
de prea mult timp fără succes mai mare
decât
o firimitură de zâmbet scârbos în colţul gurii.

da, ştiu, sunt mesia în ţara orbilor surzi.
acum vreau doar să mă târăsc un minut. am zburat deja
prea mult pentru cineva care nu
a avut niciodată aripi.

naivitate

tu, albastru-n miezul sufletului,
ai fost o aripă fără pereche
şi eu am zburat mulţumită ţie
singură. liberă.
am stăpânit vântul.

tu, luminos în cotorul fiinţei tale,
m-ai luminat
şi eu am devenit un semn de întrebare:
când ai să te arzi
până la ultima picătură de ceară
topită de căldura cu care m-ai molipsit
incurabil?

tu, ţi s-a senilizat seninătatea!
ai decis cândva
când ţi-am fost mărţişor în piept
şi te-am înţepat în inimă,
te-ai hotărât că nu mă vei fulgera niciodată
chiar dacă te-aş implora

şi contez pe asta.

fii-mi albastru în miezul sufletului,
o cârjă pentru zbor, o aripă fără înger,
un vis care-şi caută visătorul
cu ochi închişi şi suflet îngust
deşi pretinde că nu caută pe nimeni
în ochii mei de culoarea ploii.

lux de amănunte

uite, impresii vândute cu amănuntul
o bucată la preţul unei zile netrăite.
un adevărat chilipir, ce mai,
dacă tu oricum ţi-ai înşelat aerul
cu prospeţimea second-hand
a celulozei.

*

ne zbatem toţi
ca nişte peşti într-un acvariu pe jumătate gol.
unii avem loc, alţii nu.
unii suntem de aur
şi împlinim trei dorinţe cuiva
înainte de a muri
natural. nu ne pescuieşte nimeni niciodată
pentru că suntem cei mai valoroşi -

o pereche de înotătoare
între care se află o lume întreagă
unde răsare soarele şi se târguieşte cu luceafărul de dimineaţă
şi toate alea -
o pereche de înotătoare şi poezia libertăţii
gravată pe un cristal
care, în timp, a crescut mare
şi s-a făcut
nisip.

*

ştiu
prea multe
faţă de câte cuvinte
mi-ar face bine la ficat
să fi citit
pe feţele celor dragi
cândva, de sărbători, când am rămas singură
şi m-am iubit în mijlocul străzii cu un
pahar bun de vin spumant
pe care l-am poreclit şampanie
şi toate păreau roz, chiar dacă ştiam
că ştiu
mai mult decât mi s-a scris
vreodată.

*

noi suntem impresii
mâzgălite de un artist
care amâna să fie
Îngerul care era de fapt.
amâna iubirea cu voce tare
scriind litere cu linişte înceată.
amâna muza, cântând-o.
amâna viaţa, dăruindu-ţi-o
ţie, care acum
amâni noaptea, dovendindu-ţi curajul
în povestea altcuiva despre întuneric,
tu care ai o aventură cu mâine
în spatele de porţelan fin al lui astăzi,
tu cu dorul tău de aventură
confundându-te cu fotoliul, cu cartea şi ceaşca de cafea cu lapte.

tu, punându-ţi capăt viselor
cu o plapumă
aveai, de fapt, cea mai puţină nevoie
de încă un strat de eufemism.

*

e belşug peste tot!
ai idei de cumpărat, ai cu ce să le cumperi, ai voie să le cumperi.
dacă te pricepi, ai voie să le şi furi!
clişeele cele mai originale se nasc încontinuu
din pântecul canceros al cerului
într-un univers care se extinde şi se contractă
fără ca noi să ne oprim vreo miime de secundă
să îi observăm, ce să mai zic să-i ştergem sudoarea de pe frunte
în formă de stele căzătoare. stropi bastarzi de lumină.

ce ştim noi?
luxul de amănunte
e cea mai mare sărăcie
a omului care se iubeşte cu un pahar de vin spumant de anul nou
în mijlocul străzii
şi vorbeşte şampaniei la pertu ca să se convingă
că, deşi e beat criţă, măcar nu-i singur.

lecţie de viaţă la şcoala unde copacii se fac hârtie

ruşine să-ţi fie
că ai o respiraţie
mai scurtă decât alta
şi uneori nu ştii cum
să te târguieşti
cu urletele ude ale oceanului
(nu trebuia
să te laşi îngenuncheat
niciodată).

ruşine să-ţi fie
că, din când în când,
între două tăceri, îţi permiţi
să mori puţin.
să iubeşti puţin.
să înfloreşti mai mult
decât ai dreptul.
ruşine să-ţi fie, omule, că eşti om!

lupta

mă zbat
în ghearele poveştii
la care îmi vine din ce în ce mai greu
să renunţ.

nu mai există răsărit
pe cerul gurii mele,
de parcă nici n-ar fi existat vreodată;
acum se mai vede numai soarele
de parcă s-ar fi văzut dintotdeauna

şi eu mă tem că nu este
altceva decât o strălucire moartă
a săruturilor mele preistorice.

mă lupt cu povestea mea
şi o fac din ce în ce mai adevărată.
eu devin din ce în ce mai puţin reală.

îmi ruginesc dinţii şi mi se tocesc;
nu mai pot muşca momeala,
dar o înghit oricum. o înghit pe nemestecate.
o înghit de plăcere.

o înghit de parcă aş face cuiva în ciudă,
întinsă confortabil într-o farfurie din porţelan
cu model de aur pe margine
şi multă, multă căldură înăuntrul meu -
mai multă căldură decât viaţă.

mă zbat între fălcile unei poveşti
despre ziua geroasă. ziua cea mai geloasă
şi mai urâtă
pe care am trăit-o vreodată.
ma zbat şi mă las învinsă în public
pentru că mi-am murdărit toate prosoapele albe.

pentru că niciodată nu am învăţat
să-mi plec, modestă, capul spre înălţimea vestului
şi să apun.

să răsar mâine
altundeva, altfel.

mai luminoasă

decât o poveste..

ca şi cum

hrǎneşte-mǎ
cu caşicumul tǎu
ca un diamant
mai mult sau mai puţin
şlefuit

ca şi cum
ai fi cântecul
unei ciocârlii
închise în colivia
gâtlejului

sau poate
ca şi cum
ar fi ceaţǎ
în inima ta
şi ar tuna
exagerat de des
în tine
şi nu ai ploua
niciodatǎ destul,

ca şi cum
eu nu aş fi cu tine
aici, acum,
în acest fel
care nu îţi aparţine
şi totuşi pe care l-ai atins
cu amprenta-ţi unicǎ;

în special, ca şi cum
te-ar ajuta -

ca şi cum ... ?
inventeazǎ-mi-te
ca pe o tehnologie
descoperitǎ din prima
încercare!
prefǎ-mi-te în diamantul
cel mai pur şi mai preţios
din mina sufletului tǎu!

metafora îţi aparţine.
povestea ... nici nu am auzit-o
încǎ, dar îţi jur
cǎ eu ştiu cum ai putea-o tu spune
cel mai bine.

fǎ-mǎ mare şi tare
cu caşicumul tǎu
din silicon.

studiu despre sete

Cerşetorul îşi linge rănile deschise
cu terogul lui ruginit,
murdar de sare.
Cerşetorul are o limbă proprie
în cadrul căreia are voie
să fie
viu.
Cerşetorul îşi ţine cocoaşa dreaptă mereu.
Îngenunchează cu cea mai mare
nobleţe.

*

eu nu aş cerşi niciodată.

eu sunt ecoul şters
al unei avalanşe de
demnitate.
mă sfărâm la mângâierea vântului.
stau în poziţie drepţi
ca la armată
pe timp de pace.
se dau războaie mondiale
şi intergalactice
în organismul meu
la un pas cât al unui copil
de moarte.

eu primesc
numai când plouă.

iar atunci când plouă,
îmi place să mă prefac
că mă înec
în aşa ocean de miracole
mici, mai mici decât unghia
de la degetul meu mic.

eu nu cerşesc niciodată.

mi-am spus nu mie însămi

mi-am spus nu mie însămi
de opt ori şi-am dărâmat optul.
am făcut un banc prost
pe seama muşcăturilor de şarpe veninos
din sufletul meu
şi-am aşteptat ţinându-mi respiraţia
să râdă toţi, să se tăvălească soarele pe jos
ţinându-se de burtă
şi să mă ardă din rădăcini.

cum era să risc
să îţi zgârii orgoliul din sticlă
cu unghiile mele atent rotunjite?
cum era să refuz să-ţi şoptesc ţie da
când puteam atât de uşor
să îmi spun nu mie însămi?

n-am crescut ca să mă umflu
ca un balon argintiu pe cerul nopţii
manipulat prin aţă ieftină
de un copil care ştie ce vrea
şi vrea să creadă toată lumea
că mări întregi
se ridică la o mişcare a degeului său mic
şi îngenunchează din nou după dorinţa lui.

n-am învăţat gramatica vieţii
ca să vorbesc
în numele meu
şi al nimănui altcuiva.